Traversând jungla asiatică - Taman Negara, Malaezia (partea a 3-a)

(Partea 1..., Partea a 2-a...) 

Ziua a patra ne poartă mai întai printr-o zonă de creastă expusă și accidentată. Urmează o coborâre abruptă printr-o pădure foarte întunecoasă, porțiune unde ghizii ne îndeamnă să iuțim pasul deoarece pe acolo, spuneau ei, mișună tigri si urși. In ciuda taliei nu foarte impresionante și a dietei în mare măsură vegetariene, urșii negrii asiatici sunt foarte agresivi față de om. In final ajungem la Kuala Teku unde ne bucurăm de reîntâlnirea cu râul după ce nu văzusem unul timp de 3 zile.

In mai multe rânduri suntem nevoiți să folosim scările de fier montate în locurile unde poteca devine cvasi-verticală.

Ziua a cincea este și cea mai grea pentru noi: poteca meandrează 7 kilometri la altitudine mică de-a lungul unor cursuri de apă și necesită dese traversări. Caldura este teribilă, lipitorile omniprezente iar poteca distrusă pe alocuri de viituri ne dă unele probleme de orientare. Ne felicităm că nu l-am ascultat pe Zul care propusese să parcurgem această porțiune cu o seară înainte, caz în care ne-ar fi prins noaptea cu siguranță traversând râuri. La trecerile peste râu vedem adesea mahseer-ii ieșiți la vânătoare în apă puțin adâncă. Pești răpitori de talie mare, rude ale crapului, sunt ocrotiți în râurile late și limpezi din Taman Negara. Se spune despre ei ca pot crește atât de mari încât pot ataca prăzi de talia unei maimuțe.

Ajungem într-o zonă cu vegetație foarte deasă și ii vedem pe Zul si Shaz grăbindu-se și în același timp vorbind între ei cu voce neobișnuit de tare. Privim mai atent în jur și observăm padurea răvășită, vedem culcușuri și multe grămăjoare pe care cresc ciuperci. Ne dăm seama că este un loc frecventat de elefanți și că aceștia erau undeva în apropiere. Faptul că nu vedeam la mai mult de câtiva zeci de metri în față din cauza desimii pădurii și fiind constienți că o întâlnire cu elefanții la mică distanță ar putea fi interpretată de aceștia din urmă ca un act de agresiune, ne face să iuțim și noi pasul. Un studiu recent estimează că în Taman Negara trăiesc în jur de 630 de elefanți asiatici, fiind cea mai numeroasă populație din regiunea Asiei de Sud-Est. Pe langa acestia, aici mai traiesc si aproximativ 100 de tigrii malaezieni, dar si cobre, gauri, rinoceri, leoparzi si dholi.

Zul ne arată contraforturile unui arbore gigant, rădăcini tipice padurilor umede ce au rolul de a oferi stabilitate trunchiurilor colosale cu înaltimi ce ating zeci de metri.

Dacă întâlnirea cu animalele enumerate este totuși puțin probabilă, în schimb întâlnirea cu nesuferitele lipitori este o certitudine. Lipitorile de uscat sunt mai abundente în aceste locuri decât în orice altă parte a lumii și iți pot identifica prezența cu ușurință după vibrațiile pașilor dar și cu ajutorul chemorecepției. Dacă te opreai într-un loc preferat de lipitori, de obiciei foarte umed și cu multă litieră, și priveai atent în jur vedeai lipitorile apropiindu-se din toate părțile, în cercuri concentrice. Odată ce a mușcat, o lipitoare desprinsă pur și simplu lăsa o rană ce sângerază abundent multă vreme și se vindecă complet doar dupa o perioadă de câteva săptămâni. Localnicii spuneau că preferă să le lase să se sature și să se desprindă singure, caz în care rana se închide și se vindecă mult mai repede.

Una din principalele dificultăți ale traseului sunt trecerile peste râu. Din cauza apei adanci și a curentului puternic, aceste traversări sunt deseori la limită, cu bagajele ridicate deasupra capului pentru a nu le uda. In cazul unor ploi abundente nivelul apei creăte și există riscul de a rămâne blocați. In porțiunea dintre Teku și Putih, pe traseul obișnuit, sunt necesare 8 treceri peste râu.

Ziua a șasea și ultima este una de uzură, o lungă dar lină coborâre spre Kuala Tahan, dăm de râul cel mare și întâlnim primii oameni; de când îi văzusem pe ultimii trecuseră 125 de ore.

Mai aveam foarte putin; în cele 6 zile am parcurs pe jos 80 km și o denivelare pozitivă de 2300 m, mergând în medie timp de 7 ore pe zi. Nu am forțat, la nevoie se poate merge mai mult și mai repede dar în acest caz am fi trecut cu vederea multe lucruri interesante și am fi avut mai puțin timp pentru admirat peisajul. In general am campat pe malul apei, mai puțin cele 2 nopți petrecute la altitudine. In zona joasa aerul este atat de umed încât hainele ude nu se mai uscă chiar dacă temperatura este foarte ridicată. Poteca se lărgește tot mai mult si devine drum ce ne poarta inapoi la civilizatie punand punct aventurii noastre. A fost una din acele experiente de neuitat si singurul regret cu care plecam este ca nu am vazut inflorite miile de feluri de flori, mai ales orhideele si rhododendronii, dar asta lasa o portita deschisa: cândva poate vom reveni.

(VA URMA - ALBUM FOTO)

Traversând jungla asiatică - Taman Negara, Malaezia (partea a 2-a)

(Prima parte...)

A doua zi ne continuăm urcușul prin pădurea care devine din ce în ce mai scundă pe măsură ce câștigăm altitudine. Cu toate că parcurgem deja porțiuni de creastă, solul continuă să mustească de apă.

O scurtă dar binemeritată pauză la Belumut, unul din numeroasele locuri unde se poate  monta cortul; în total de-a lungul celor 80 km există 17 astfel de tabere.

Plantele “carnivore” se găsesc în număr extrem de mare și dacă în pădure ele stăteau camuflate, sus pe platou și pe creastă ies deasupra covorului de arbuști, etalându-și capcanele ostentativ colorate în galben țipător.

Orhideele se găsesc de asemenea în număr incredibil de mare formând adevărate covoare și sunt cu precădere epifite. Din păcate ne aflam în sezonul mai uscat și doar puține specii sunt înflorite.

Fiind într-o perioadă neobișnuit de secetoasă, multe din izvoarele marcate pe hartă sunt reduse la simple ochiuri de apă stătută pe care nu riscăm să o bem. Izvoarele din zona înaltă au apa de culoare galbui-maronie din cauza rocilor și a abundenței substanțelor organice în descompunere, dar atât timp cât curge ghizii ne asigură că poate fi băută fără probleme, numind-o în glumă “ceai de munte”.

Pădurile înalte de zeci de metri se transforma treptat în vegetație de arbuști pitici ce de-abia ne mai ajung pana la brâu, iar puținii arbori care au avut îndrazneala să se ridice mai mult au fost sculptați de condițiile vitrege în forme dintre cele mai bizare devenind adevărați bonsai naturali.

Nu forțăm să ajungem pe vârf în a doua seară și hotărâm să înnoptăm la Bukit Botak, ultimul loc de cort înaintea urcușului final.

Poteca este bine “bătută” și nu ridică probleme de orientare, în plus există marcaje galbene reflectorizante și benzi colorate agățate în arbori care ne indică drumul iar în locurile abrupte pentru siguranță există franghii sau chiar scări metalice. In absența potecii, traversarea ar necesita probabil de 3 ori mai mult timp și efort și ar ridica probleme foarte serioase de orientare.

Ziua a treia ne duce de dimineață pe Gunung Tahan, la 2187 metri cel mai înalt punct al părții peninsulare a Malaeziei, iar apoi ne poartă în zona de altitudine înaltă cu vegetație scundă. După cele doua zile umede acum avem impresia că mărșăluim prin deșert sub un soare dogoritor ce ne obligă să ne acoperim creștetele și să bem multă apă. Seara montăm corturile pe un mic platou al crestei, într-un loc expus vântului. Pentru noi ambianța era perfectă după ce suferisem 2 zile de căldură și umezeală extreme, în schimb ghizii tremurau de frig și se infofoleau cu ce aveau mai gros. Am ales acea tabără special pentru a vedea apusul și răsăritul și într-adevăr suntem răsplătiți peste așteptări cu un fantastic spectacol de lumină și culoare.

Ne aflăm la 3 zile de mers de cea mai apropiată așezare umană sau drum, iar pădurea în jurul nostru pare să se întindă la nesfârșit. Dimensiunea locului este colpeșitoare și te face să rămâi cu gura căscată la propriu și să te simți mic, mic de tot.

(Partea a 3-a...)

Traversând jungla asiatică - Taman Negara, Malaezia (partea 1)

- August 2009 -

In inima Peninsulei Malaeziene, în jurul Muntelui Tahan, se păstrează unul din ultimele mari petice de pădure primară ce acoperea până nu demult intreaga Asie de Sud-Est. Acest areal aproape neatins de mâna omului, protejat actualmente în cadrul unui parc național, este parte din masivul muntos Titiwangsa. A fost mai întâi o rezervație de vânătoare, începând cu anul 1925, apoi din 1939 suprafața sa este extinsă și devine Parcul Național “King George V”, iar în 1957 după declararea independenței de către Malaezia, devine Taman Negara, ceea ce se traduce pur și simplu: parcul național. Pădurea tropicală umedă ce crește aici este considerată a fi cea mai veche de acest fel de pe glob, având șansa de a evolua in-situ timp de 1,3 milioane de ani datorită reliefului și așezării prielnice. In ultima sută și ceva de ani, timp în care Malaezia a pierdut jumătate din vegetația primară de pe suprafața sa, Taman Negara a rezistat datorită inaccesibilității și valorii reduse a terenului accidentat pentru agricultură și a devenit unul din principalele refugii pentru multele specii amenințate din Asia de Sud-Est.

Un procent covârșitor din cei care vizitează Taman Negara merg la Kuala Tahan, o mică așezare de pescari de pe malul râului transformată în stațiune turistică. Acolo poți face scurte drumeții prin pădure: la pas, cu barca sau prin coronamentul arborilor pe cele cateva sute de metri de punți (Canopy Walk), suspendate la zeci de metri deasupra solului. Dupa 2-3 zile majoritatea pleaca multumiți c-au văzut Taman Negara; într-adevăr trebuie să ajungi măcar până acolo pentru a întelege o fotografie cu jungla, însă ca să vezi, să auzi, să simți cu adevărat acest loc trebuie să pătrunzi adânc în inima pădurii tropicale, pe lângă apele mari și limpezi, peste crestele zvelte. Si asta se poate face doar la pas, cu adapostul și proviziile în spate. Noi am ales să traversăm parcul național între "porțile" Merapoh situată în Est și Kuala Tahan, poarta sudică a parcului, trecând peste Gunung Tahan.

Pentru o astfel de traversare sunt necesare o mulțime de formalități și trebuie să recunosc că dacă nu am fi avut prieteni malaezieni care să se ocupe de această parte ne-am fi descurcat foarte greu. Cauzele  principale sunt lipsa informațiilor, pentru că se incurajează turismul prin agenții, și dificultățile de comunicare cu oficialii parcului, care nu vorbeau nici o altă limbă în afara celor locale. In plus e absolut necesar să ai un ghid însoțitor, iar ghizii dispuși să se aventureze în parc pe mai multe zile sunt puțini, în general neavand voie să facă traversarea, fiecare fiind autorizat pe un anumit areal din parc. Spre marea noastră uimire am aflat că majoritatea acestor ghizi nu vorbesc engleza aproape deloc.

Din capitala Kuala Lumpur luăm trenul spre Merapoh și după o noapte comfortabilă într-un vagon de dormit,timp în care trenul înconjoară mult spre sud înainte de a se îndrepta spre destinația noastra, ajungem cam pe când se crapă de ziuă la Sungai Relau. Aici urmează un lung episod birocratic cu nenumărate ștampile, aprobări, autorizații și taxele aferente fiecăreia. Din fericire taxele sunt mici, excepție face plata ghidului pentru care am scos din buzunar în jur de 300 euro pentru 6 zile. In timp ce 3 persoane completează chitanțe și autorizații iar încă de doua ori pe atâția ne privesc curioși strânși în jurul unei mese rotunde, încercăm să-i mai tragem de limba pentru a afla detalii despre tura noastra însă fără succes. Ni se prezintă ghidul, apoi ne verifică și ne inventariază bagajele, fiecare piesă (îmbrăcăminte, pachet, punguță) este notată într-o listă și, așa cum vom afla mai târziu, la ieșire lista va fi comparată cu ce avem în rucsac (inclusiv în pungile de gunoi) pentru a se asigura că nu vom lăsa nimic în parc. Metoda s-a dovedit a nu fi 100% sigură pentru că în multe tabere, mai ales cele de pe coborârea spre Kuala Tahan – partea mai frecventată, era plin de diverse resturi abandonate.

Impreuna cu aprobările primim și o schiță foarte sumară cu profil altimetric pe care sunt marcate cele 2 intrări ale parcului, locurile de campare, câteva vârfuri și cursuri de apă, altitudinea și distanța în kilometri între diferinte puncte de pe traseu. In rest nu are nici măcar orientare dupa punctele cardinale și ne mirăm că și ghidul are aceeasi schiță. Am căutat bineînteles o hartă a zonei în timp ce ne documentam, însă fără succes.

Zul este ghidul nostru și cum nu vorbește nici o limbă străină, a adus cu el și un translator, pe Shaz, un student care se documentează pentru lucrarea de diplomă. Din nefericire însă nici repertoriul acestuia din urmă nu depășește câteva zeci de cuvinte în engleză. Obligativitatea angajării unui ghid ține de politica autorităților de a crea locuri de muncă pentru localnici. Fuseserăm avertizați de faptul că în general ghizii, în afară de forma fizică, nu au vreo pregătire specială de a face față unor situații limită, în consecință dacă se întâmplă ceva ești pe cont propriu!

Odată trecuți peste toate formalitățile, ne inghesuim cu tot cu bagaje în bena unei mașini de teren și pornim spre Laluan Jip, cel mai îndepărtat punct în care se poate ajunge cu mașina în interiorul parcului, mai departe putându-se înainta doar la pas.

Traseul debutează la altitudine mică cu câteva treceri peste apă. Ca dovada ca ne aflăm într-unul din punctele de maximă biodiversitate, vegetația se schimbă la fiecare pas îmbrăcând forme care mai de care mai exotice și pădurea din jurul nostru freamătă de viață. Deși auzim încontinuu zgomotul uneori asurzitor făcut de insecte și câteodată urletul maimuțelor sau zborul greoi al păsărilor rinocer, vizibilitatea este foarte mult redusă de desimea pădurii și nu reușim să zărim nimic. Observ picături de sânge căzute în potecă de la mare înălțime din coronamentul pădurii și rememorez o discuție cu Steven pe care îl întâlnisem cu ocazia vizitei la cascada de la Sungai Lepok și cu care vorbisem mult despre Taman Negara. La dorinta mea de a vedea tigri mi-a răspuns: “Tigrul este un animal foarte discret, dacă vei vedea unul va fi probabil ultimul lucru pe care îl mai vezi”. “Dar tigri de aici sunt mici!” protestez eu. “Dacă ne gândim la un tigru siberian înalt de 4 picioare și lung de 10, atunci da: este mic. Dar și unul lung de doar 7 picioare și înalt de 3 rămâne totuși o pisică a naibii de mare!”

Pădurile de joasă altitudine sunt dominate de speciile de dipterocarpaceae, arbori de talie mare cu înălțimi de zeci de metri ale căror semințe echipate cu “aripi” se răspândesc cu ușurință la distanță.

Această primă parte nouă ne pare destul de neplăcută, cu căldură sufocantă, umiditate exagerată și abundență de lipitori. Deși am încercat să mă antrenez cu alte ture scurte în condiții similare nu pot spune că eram obișnuit și că mă simțeam în largul meu. Hainele se umezesc în scurt timp iar pielea devine lipicioasă și ochelarii se aburesc foarte ușor, iar dacă încerc să îi dau jos am împresia că mi se aburesc chiar și ochii.

Din fericire parcurgem rapid acea porțiune de joasă înălțime, începem urcușul de-a lungul unor văi abrupte cu numeroase cascade și montăm cortul pentru prima dată la Kem Kor la 750 m altitudine. Deși mai aveam câteva ore bune de lumină, ghizii erau cam obosiți și în plus ne place zona: râul coteste larg si formează o plajă mare cu nisip si pietre, un loc bun de campat, de baie și, credeam noi, de văzut animale. 

Singura posibilitate de cazare este la cort și cea mai bună opțiune este unul ușor pentru a nu avea foarte mult de cărat și rezistent la apă pentru că ne aflăm în pădurea tropicală umedă și aici plouă torențial cam în fiecare zi. Ghizii nostrii și în general localnicii care fac drumeție in zonă preferă în locul cortului clasic unul tip copertină care nu are laterale pentru că astfel, spun ei, ești mai aprope de natură.

(Partea a 2-a..., Partea a 3-a...)

Ultimele paduri in stare naturala

In Masivul Gilau-Muntele Mare, printre pajisti si paduri secundare de diferite feluri, diverse infrastructuri si alte forme de deranj uman, se pastreaza cateva petice in care padurea creste aproape ca si cand omul nu ar fi existat: molizi, brazi si fagi atat de grosi incat e nevoie de 2-3 oameni voinici sa ii imbratiseze, iar in jurul lor alti arbori de toate varstele, de la puieti la exemplare doborate de vreme. Un ciclu al vietii complet, fara etape lipsa. Un ecosistem ajuns la maturitate, care si-a gasit echilibrul si care pastreaza intreg spectrul biodiversitatii ce il caracterizeaza.

Padurea din imagine nu beneficiaza de o protectie specifica desi se afla intr-un areal protejat, putand fi oricand defrisata chiar si legal. Situatia prezentata este generalizata la intreg teritoriul tarii.

Conform unor estimari aceste paduri mai ocupa azi doar aproximativ 3% din totalul padurilor Romaniei. Daca luam in calcul faptul ca doar 27% din teritoriul tarii este in prezent impadurit, ajungem la concluzia ca ecosistemele forestiere naturale abia daca mai ocupa 0,8% din teritoriul Romaniei. Daca nu se face nimic pentru protejarea stricta a lor, acestea vor disparea cu totul in urmatorii ani.

Exista o initiativa ce isi propune modificarea legislatiei astfel incat aceste paduri sa fie incluse intr-o categorie speciala si protejate strict. Detalii se gasesc pe site-ul: padurivirgine.ro. Orice sprijin ajuta. Puteti incepe prin a semna petitia adresata Ministrului Mediului si Padurilor pe aceasta tema!

Corsica - Punta Castellacciu si Monte Senino - (partea a 2-a)

Spre deosebire de toate celelalte drumetii, unde am intalnit multa lume, aici avem privilegiul de a avea intreg muntele doar pentru noi.

Privire inapoi spre Punta Castellacciu

Golful Porto

Ajungem pe varful lui Monte Senino unde nu ne mai saturam sa privim in jur.

Capo Rosso si turnul genovez Turghio

In cele din urma pornim inapoi, am mai fi stat dar timpul ne preseaza iar apa e si ea pe terminate.

Facem din nou slalom printre megalitii rosii din riolit si bazalt.

Astfel de paduri de stejar acopereau cu doar cateva sute de ani in urma mare parte din teritoriul insulei, intre timp, prin "grija" omului, ele au fost inlocuite de maquis.

Mica asezare Girolata si portul de unde pleaca cele mai multe ambarcatiuni spre Scandola.

Punta Castellacciu (dreapta) si Monte Senino (stanga) vazute in contralumina dinspre Porto

Cititi prima parte aici...