joi, 24 noiembrie 2011

Traversând jungla asiatică - Taman Negara, Malaezia (partea 1)

- August 2009 -

In inima Peninsulei Malaeziene, în jurul Muntelui Tahan, se păstrează unul din ultimele mari petice de pădure primară ce acoperea până nu demult intreaga Asie de Sud-Est. Acest areal aproape neatins de mâna omului, protejat actualmente în cadrul unui parc național, este parte din masivul muntos Titiwangsa. A fost mai întâi o rezervație de vânătoare, începând cu anul 1925, apoi din 1939 suprafața sa este extinsă și devine Parcul Național “King George V”, iar în 1957 după declararea independenței de către Malaezia, devine Taman Negara, ceea ce se traduce pur și simplu: parcul național. Pădurea tropicală umedă ce crește aici este considerată a fi cea mai veche de acest fel de pe glob, având șansa de a evolua in-situ timp de 1,3 milioane de ani datorită reliefului și așezării prielnice. In ultima sută și ceva de ani, timp în care Malaezia a pierdut jumătate din vegetația primară de pe suprafața sa, Taman Negara a rezistat datorită inaccesibilității și valorii reduse a terenului accidentat pentru agricultură și a devenit unul din principalele refugii pentru multele specii amenințate din Asia de Sud-Est.

Un procent covârșitor din cei care vizitează Taman Negara merg la Kuala Tahan, o mică așezare de pescari de pe malul râului transformată în stațiune turistică. Acolo poți face scurte drumeții prin pădure: la pas, cu barca sau prin coronamentul arborilor pe cele cateva sute de metri de punți (Canopy Walk), suspendate la zeci de metri deasupra solului. Dupa 2-3 zile majoritatea pleaca multumiți c-au văzut Taman Negara; într-adevăr trebuie să ajungi măcar până acolo pentru a întelege o fotografie cu jungla, însă ca să vezi, să auzi, să simți cu adevărat acest loc trebuie să pătrunzi adânc în inima pădurii tropicale, pe lângă apele mari și limpezi, peste crestele zvelte. Si asta se poate face doar la pas, cu adapostul și proviziile în spate. Noi am ales să traversăm parcul național între "porțile" Merapoh situată în Est și Kuala Tahan, poarta sudică a parcului, trecând peste Gunung Tahan.

Pentru o astfel de traversare sunt necesare o mulțime de formalități și trebuie să recunosc că dacă nu am fi avut prieteni malaezieni care să se ocupe de această parte ne-am fi descurcat foarte greu. Cauzele  principale sunt lipsa informațiilor, pentru că se incurajează turismul prin agenții, și dificultățile de comunicare cu oficialii parcului, care nu vorbeau nici o altă limbă în afara celor locale. In plus e absolut necesar să ai un ghid însoțitor, iar ghizii dispuși să se aventureze în parc pe mai multe zile sunt puțini, în general neavand voie să facă traversarea, fiecare fiind autorizat pe un anumit areal din parc. Spre marea noastră uimire am aflat că majoritatea acestor ghizi nu vorbesc engleza aproape deloc.

Din capitala Kuala Lumpur luăm trenul spre Merapoh și după o noapte comfortabilă într-un vagon de dormit,timp în care trenul înconjoară mult spre sud înainte de a se îndrepta spre destinația noastra, ajungem cam pe când se crapă de ziuă la Sungai Relau. Aici urmează un lung episod birocratic cu nenumărate ștampile, aprobări, autorizații și taxele aferente fiecăreia. Din fericire taxele sunt mici, excepție face plata ghidului pentru care am scos din buzunar în jur de 300 euro pentru 6 zile. In timp ce 3 persoane completează chitanțe și autorizații iar încă de doua ori pe atâția ne privesc curioși strânși în jurul unei mese rotunde, încercăm să-i mai tragem de limba pentru a afla detalii despre tura noastra însă fără succes. Ni se prezintă ghidul, apoi ne verifică și ne inventariază bagajele, fiecare piesă (îmbrăcăminte, pachet, punguță) este notată într-o listă și, așa cum vom afla mai târziu, la ieșire lista va fi comparată cu ce avem în rucsac (inclusiv în pungile de gunoi) pentru a se asigura că nu vom lăsa nimic în parc. Metoda s-a dovedit a nu fi 100% sigură pentru că în multe tabere, mai ales cele de pe coborârea spre Kuala Tahan – partea mai frecventată, era plin de diverse resturi abandonate.

Impreuna cu aprobările primim și o schiță foarte sumară cu profil altimetric pe care sunt marcate cele 2 intrări ale parcului, locurile de campare, câteva vârfuri și cursuri de apă, altitudinea și distanța în kilometri între diferinte puncte de pe traseu. In rest nu are nici măcar orientare dupa punctele cardinale și ne mirăm că și ghidul are aceeasi schiță. Am căutat bineînteles o hartă a zonei în timp ce ne documentam, însă fără succes.


Zul este ghidul nostru și cum nu vorbește nici o limbă străină, a adus cu el și un translator, pe Shaz, un student care se documentează pentru lucrarea de diplomă. Din nefericire însă nici repertoriul acestuia din urmă nu depășește câteva zeci de cuvinte în engleză. Obligativitatea angajării unui ghid ține de politica autorităților de a crea locuri de muncă pentru localnici. Fuseserăm avertizați de faptul că în general ghizii, în afară de forma fizică, nu au vreo pregătire specială de a face față unor situații limită, în consecință dacă se întâmplă ceva ești pe cont propriu!

Odată trecuți peste toate formalitățile, ne inghesuim cu tot cu bagaje în bena unei mașini de teren și pornim spre Laluan Jip, cel mai îndepărtat punct în care se poate ajunge cu mașina în interiorul parcului, mai departe putându-se înainta doar la pas.

Traseul debutează la altitudine mică cu câteva treceri peste apă. Ca dovada ca ne aflăm într-unul din punctele de maximă biodiversitate, vegetația se schimbă la fiecare pas îmbrăcând forme care mai de care mai exotice și pădurea din jurul nostru freamătă de viață. Deși auzim încontinuu zgomotul uneori asurzitor făcut de insecte și câteodată urletul maimuțelor sau zborul greoi al păsărilor rinocer, vizibilitatea este foarte mult redusă de desimea pădurii și nu reușim să zărim nimic. Observ picături de sânge căzute în potecă de la mare înălțime din coronamentul pădurii și rememorez o discuție cu Steven pe care îl întâlnisem cu ocazia vizitei la cascada de la Sungai Lepok și cu care vorbisem mult despre Taman Negara. La dorinta mea de a vedea tigri mi-a răspuns: “Tigrul este un animal foarte discret, dacă vei vedea unul va fi probabil ultimul lucru pe care îl mai vezi”. “Dar tigri de aici sunt mici!” protestez eu. “Dacă ne gândim la un tigru siberian înalt de 4 picioare și lung de 10, atunci da: este mic. Dar și unul lung de doar 7 picioare și înalt de 3 rămâne totuși o pisică a naibii de mare!”

Pădurile de joasă altitudine sunt dominate de speciile de dipterocarpaceae, arbori de talie mare cu înălțimi de zeci de metri ale căror semințe echipate cu “aripi” se răspândesc cu ușurință la distanță.


Această primă parte nouă ne pare destul de neplăcută, cu căldură sufocantă, umiditate exagerată și abundență de lipitori. Deși am încercat să mă antrenez cu alte ture scurte în condiții similare nu pot spune că eram obișnuit și că mă simțeam în largul meu. Hainele se umezesc în scurt timp iar pielea devine lipicioasă și ochelarii se aburesc foarte ușor, iar dacă încerc să îi dau jos am împresia că mi se aburesc chiar și ochii.


Din fericire parcurgem rapid acea porțiune de joasă înălțime, începem urcușul de-a lungul unor văi abrupte cu numeroase cascade și montăm cortul pentru prima dată la Kem Kor la 750 m altitudine. Deși mai aveam câteva ore bune de lumină, ghizii erau cam obosiți și în plus ne place zona: râul coteste larg si formează o plajă mare cu nisip si pietre, un loc bun de campat, de baie și, credeam noi, de văzut animale. 

Singura posibilitate de cazare este la cort și cea mai bună opțiune este unul ușor pentru a nu avea foarte mult de cărat și rezistent la apă pentru că ne aflăm în pădurea tropicală umedă și aici plouă torențial cam în fiecare zi. Ghizii nostrii și în general localnicii care fac drumeție in zonă preferă în locul cortului clasic unul tip copertină care nu are laterale pentru că astfel, spun ei, ești mai aprope de natură.

2 comentarii:

Irina si Laviniu spunea...

Oh, ce repede s-a terminat :)
Asteptam cu nerabdare partea a 2 a :)

Laura spunea...

da, da... abia astept si eu :)