Ampoita - Tabara de catarat, toamna 2009

Nuuuu, nu am terminat cu Asia, nu scapati asa usor, doar ca nu pot sa nu va impartasesc cateva imagini de la Tabara de escalada de toamna a CAR-istilor Universitari din Cluj ce a avut loc in zona "Calcarele de la Ampoita" (Pietrele Gomnusei), langa Alba Iulia, in 24-25 octombrie.


Si acum daca ma gandesc nu-mi prea vine sa cred ce bafta am avut cu cele 2 zile de vreme perfecta in mijlocul unei perioade de frig, nori, ploaie si chiar zapada. Participarea a fost peste asteptari, aproape 50 de persoane s-au adunat pentru cele 2 zile de escalada, unii veniti de departe: de la Brasov sau tocmai de la Pascani.


"Legendele" despre acest loc povestesc despre trasee foarte dificile, asigurari rare sau prima protectie amplasata la inaltime foarte mare de pamant. Noi am gasit insa, cel putin la "Piatra 2" unde s-a desfasurat in mare parte tabara, trasee "prietenoase", de toate gradele si pe toate gusturile. Ca o dovada ca zona a placut, lumea s-a catarat zi-lumina, desi unii erau la stanca pentru prima data iar pentru altii a fost prima data cand au catarat cap de coarda.


Caracteristice zonei sunt traseele pe fete verticale sau cazute cu alveole, predomina prizele scurse pe o stanca foarte compacta si aderenta. Pe alocuri insa intalnim si portiuni extrem de friabile in zonele cu intruziuni de brecii calcaroase. Cele 3 klippe de calcar alb cu inaltimi cuprinse intre 15 si 44 metri se evidentiaza clar in pesiajul domol de la poalele Trascaului, martori ai eroziunii selective recente dar si ai unei perioade mai vechi si framantate, marcate de miscari tehtonice ce au rupt cele 3 blocuri dintr-o faleza calcaroasa.


La final, desi tabara era de escalada, o parte "cucerim" varful "Pietrei 2" pe un traseu de alpinism clasic cu pitoane si asigurari mobile. Cand ajungi in varf parca satisfactia e alta si asta se vede pe chipurile colegilor.


Ziua e scurta si cum timpul trece pe nesimtite, inserarea ne prinde rapeland sau recuperand materiale de prin perete. De-abia astept tabara din primavara...

Mount Kinabalu, Borneo - partea a 2-a

Dupa urcarea prin padurea deasa si apoi o portiune prin ceata, coborarea spre Mesilau ne scoate, in sfarsit, pe o creasta laterala cu vegetatie scunda ce ne ofera privelisti deopotriva asupra varfului cat si asupra zonei de la poalele muntelui.


Aici domina conifere tropicale putin inalte si contorsionate in cele mai bizare feluri, adevarati bonsai naturali.




Exista mai multe explicatii pentru originea numelui Kinabalu, dar cel mai probabil inseamna "vaduva chinezului" si provine dintr-o veche legenda ce povesteste despre o femeie localnica despartita de sotul ei, un print chinez plecat pe mare spre casa, sa-si vada parintii. Nestiind ca iubirea lor era interzisa si sperand ca el se va intoarce, femeia urca noapte dupa noapte pe varful muntelui de unde spera sa vada intr-o buna zi corabia lui apropiindu-se de tarm. Dupa ani de asteptare, din cauza epuizarii si deznadejdii, femeia s-a imbolnavit si a murit iar Spiritul Muntelui, impresionat de loialitatea ei, a transformat-o intr-o stanca astfel incat sa poata privi spre mare si sa-si astepte pentru totdeauna sotul iubit.








Dupa ce s-au rostogolit vijelios din cascada in cascada pe versantii inclinati ai muntelui, micile cursuri de apa isi gasesc in sfarsit linistea.


Creasta se termina si suntem inghititi din nou de padurea deasa si intunecoasa.




Ajungem la Mesilau si poarta metalica cu zabrele groase se inchide in urma noastra. Plecam cu oarecare regret: mai putin pentru ca nu am atins varful si mai mult pentru ca nu am ratat sa vedem mare parte din etajele superioare ale muntelui. Ne consolam amintindu-ne ca oricum sutele de orhidee si hibiscusi erau doar in foarte mica proportie inflorite si ne gandim la o probabila revenire, intr-un alt sezon.

Prima parte aici...

(Imagini din 5 August 2009)

Mount Kinabalu, Borneo - partea 1

Situat in extremitatea nordica a Insulei Borneo, in partea malaeziana a acestuia, este cel mai inalt si proeminent munte din zona, parte a lantului muntos Crocker, unul din cele mai importante puncte de interes biologic din lume si parc national din 1964 cu o suprafata de 752 kmp. Nu am ajuns pana pe varf ("de ce?" este o intreaga alta poveste) ci am facut doar o plimbare de 9 ore pornind de la Timpohon, am atins altitudinea maxima la 2702 metri in punctul numit Layang Layang si am coborat apoi spre Mesilau. Daca prima parte este preferata de majoritatea celor ce urca pe varf pentru ca este mai scurta si mai usor accesibila in schimb partea dintre Layang Layang si Mesilau este favorita celor ce doresc sa observe mai bine natura. Acest din urma sector este denumit si "Poteca Botanistilor" fiind folosita initial de naturalisti, in scop stiintific si doar ulterior deschis turistilor.


Este unul din locurile cu cea mai mare biodiversitate de pe Pamant si cu o rata a endemismului foarte ridicata. Daca bogatia in specii este mare indeosebi la poalele muntelui in padurile de dipterocarpacee, in schimb endemitele apar in special in etajele superioare datorita izolarii si a solurilor foarte sarace. De exemplu in acest areal exista mai multe specii de ferigi decat pe intreg continentul African.




Geomorfologic vorbind, Mount Kinabalu este un tanar masiv granodioritic, racit abia in urma cu 10 milioane de ani, ce continua si azi sa se ridice prin echilibrare isostatica cu aproximativ 5 mm pe an din mijlocul peneplenei din roci sedimentare ce il inconjoare si isi inalta punctul maxim, Varful Low, in prezent la inaltimea de 4095 m deasupra nivelului marii. Activitatea ghetarilor ce l-au acoperit de-a lungul Pleistocenului au lasat urme evidente ca Valcelul aceluiasi Low sau crestele crenelate.


Fiind extrasezon doar 2-3 din zecile de specii de rhododendron erau inflorite.


Una din cele peste 800 de specii e orhidee salbatice (dreapta) care traiesc in acest areal; la fel ca si in cazul rhododendronilor, foarte putine orhidee erau inflorite.


Plantele "carnivore" din genul Nepenthes se gasesc aici intr-o diversitate nemaintalnita cu un numar de 13 specii cunoscute din care 5 sunt endemice. Pentru a suplini carentele de nutrienti din sol aceste plante isi dezvolta din frunze modificate acele redutabile capcane in care pe langa insecte uneori sfarsesc chiar si mici mamifere.


Titlul de "cea mai enervanta planta" este revendicat fara drept de apel de ratanii cu ale lor mii de tepi incovoiati. Acestia ii ajuta sa se ridice spre lumina mult ravnita din partea superioara a coronamentului dar in acelasi timp se agata fara mila si de piele, haine, bagaje.


Poteca este larga si consolidata pe multe portiuni cu traverse de lemn ce te obliga la pasi mari si obositori.




Uneroi "capcanele" carnivorelor ating dimensiuni remarcabile: la cele mai mari specii ele pot creste pana la zeci de centimetri, pot contine peste 3 litri de lichid si pot captura animale de marimea sobolanilor.


Din cauza umiditatii din aer, practic nu exista nici un petec de scoarta liber ci fiecare centimetru este intesat cu epifite dintre cele mai variate: de la licheni si muschi pana la ferigi si orhidee.

Partea a 2-a aici...

(Imagini din 4-5 August 2009)