Ziua a patra ne poartă mai întai printr-o zonă de creastă expusă și accidentată. Urmează o coborâre abruptă printr-o pădure foarte întunecoasă, porțiune unde ghizii ne îndeamnă să iuțim pasul deoarece pe acolo, spuneau ei, mișună tigri si urși. In ciuda taliei nu foarte impresionante și a dietei în mare măsură vegetariene, urșii negrii asiatici sunt foarte agresivi față de om. In final ajungem la Kuala Teku unde ne bucurăm de reîntâlnirea cu râul după ce nu văzusem unul timp de 3 zile.
In mai multe rânduri suntem nevoiți să folosim scările de fier montate în locurile unde poteca devine cvasi-verticală.
Ziua a cincea este și cea mai grea pentru noi: poteca meandrează 7 kilometri la altitudine mică de-a lungul unor cursuri de apă și necesită dese traversări. Caldura este teribilă, lipitorile omniprezente iar poteca distrusă pe alocuri de viituri ne dă unele probleme de orientare. Ne felicităm că nu l-am ascultat pe Zul care propusese să parcurgem această porțiune cu o seară înainte, caz în care ne-ar fi prins noaptea cu siguranță traversând râuri. La trecerile peste râu vedem adesea mahseer-ii ieșiți la vânătoare în apă puțin adâncă. Pești răpitori de talie mare, rude ale crapului, sunt ocrotiți în râurile late și limpezi din Taman Negara. Se spune despre ei ca pot crește atât de mari încât pot ataca prăzi de talia unei maimuțe.
Ajungem într-o zonă cu vegetație foarte deasă și ii vedem pe Zul si Shaz grăbindu-se și în același timp vorbind între ei cu voce neobișnuit de tare. Privim mai atent în jur și observăm padurea răvășită, vedem culcușuri și multe grămăjoare pe care cresc ciuperci. Ne dăm seama că este un loc frecventat de elefanți și că aceștia erau undeva în apropiere. Faptul că nu vedeam la mai mult de câtiva zeci de metri în față din cauza desimii pădurii și fiind constienți că o întâlnire cu elefanții la mică distanță ar putea fi interpretată de aceștia din urmă ca un act de agresiune, ne face să iuțim și noi pasul. Un studiu recent estimează că în Taman Negara trăiesc în jur de 630 de elefanți asiatici, fiind cea mai numeroasă populație din regiunea Asiei de Sud-Est. Pe langa acestia, aici mai traiesc si aproximativ 100 de tigrii malaezieni, dar si cobre, gauri, rinoceri, leoparzi si dholi.
Zul ne arată contraforturile unui arbore gigant, rădăcini tipice padurilor umede ce au rolul de a oferi stabilitate trunchiurilor colosale cu înaltimi ce ating zeci de metri.
Dacă întâlnirea cu animalele enumerate este totuși puțin probabilă, în schimb întâlnirea cu nesuferitele lipitori este o certitudine. Lipitorile de uscat sunt mai abundente în aceste locuri decât în orice altă parte a lumii și iți pot identifica prezența cu ușurință după vibrațiile pașilor dar și cu ajutorul chemorecepției. Dacă te opreai într-un loc preferat de lipitori, de obiciei foarte umed și cu multă litieră, și priveai atent în jur vedeai lipitorile apropiindu-se din toate părțile, în cercuri concentrice. Odată ce a mușcat, o lipitoare desprinsă pur și simplu lăsa o rană ce sângerază abundent multă vreme și se vindecă complet doar dupa o perioadă de câteva săptămâni. Localnicii spuneau că preferă să le lase să se sature și să se desprindă singure, caz în care rana se închide și se vindecă mult mai repede.
Una din principalele dificultăți ale traseului sunt trecerile peste râu. Din cauza apei adanci și a curentului puternic, aceste traversări sunt deseori la limită, cu bagajele ridicate deasupra capului pentru a nu le uda. In cazul unor ploi abundente nivelul apei creăte și există riscul de a rămâne blocați. In porțiunea dintre Teku și Putih, pe traseul obișnuit, sunt necesare 8 treceri peste râu.
Ziua a șasea și ultima este una de uzură, o lungă dar lină coborâre spre Kuala Tahan, dăm de râul cel mare și întâlnim primii oameni; de când îi văzusem pe ultimii trecuseră 125 de ore.
Mai aveam foarte putin; în cele 6 zile am parcurs pe jos 80 km și o denivelare pozitivă de 2300 m, mergând în medie timp de 7 ore pe zi. Nu am forțat, la nevoie se poate merge mai mult și mai repede dar în acest caz am fi trecut cu vederea multe lucruri interesante și am fi avut mai puțin timp pentru admirat peisajul. In general am campat pe malul apei, mai puțin cele 2 nopți petrecute la altitudine. In zona joasa aerul este atat de umed încât hainele ude nu se mai uscă chiar dacă temperatura este foarte ridicată. Poteca se lărgește tot mai mult si devine drum ce ne poarta inapoi la civilizatie punand punct aventurii noastre. A fost una din acele experiente de neuitat si singurul regret cu care plecam este ca nu am vazut inflorite miile de feluri de flori, mai ales orhideele si rhododendronii, dar asta lasa o portita deschisa: cândva poate vom reveni.
(VA URMA - ALBUM FOTO)
Un comentariu:
Mulțumesc :)
Trimiteți un comentariu