A doua zi ne continuăm urcușul prin pădurea care devine din ce în ce mai scundă pe măsură ce câștigăm altitudine. Cu toate că parcurgem deja porțiuni de creastă, solul continuă să mustească de apă.
O scurtă dar binemeritată pauză la Belumut, unul din numeroasele locuri unde se poate monta cortul; în total de-a lungul celor 80 km există 17 astfel de tabere.
Plantele “carnivore” se găsesc în număr extrem de mare și dacă în pădure ele stăteau camuflate, sus pe platou și pe creastă ies deasupra covorului de arbuști, etalându-și capcanele ostentativ colorate în galben țipător.
Orhideele se găsesc de asemenea în număr incredibil de mare formând adevărate covoare și sunt cu precădere epifite. Din păcate ne aflam în sezonul mai uscat și doar puține specii sunt înflorite.
Fiind într-o perioadă neobișnuit de secetoasă, multe din izvoarele marcate pe hartă sunt reduse la simple ochiuri de apă stătută pe care nu riscăm să o bem. Izvoarele din zona înaltă au apa de culoare galbui-maronie din cauza rocilor și a abundenței substanțelor organice în descompunere, dar atât timp cât curge ghizii ne asigură că poate fi băută fără probleme, numind-o în glumă “ceai de munte”.
Pădurile înalte de zeci de metri se transforma treptat în vegetație de arbuști pitici ce de-abia ne mai ajung pana la brâu, iar puținii arbori care au avut îndrazneala să se ridice mai mult au fost sculptați de condițiile vitrege în forme dintre cele mai bizare devenind adevărați bonsai naturali.
Nu forțăm să ajungem pe vârf în a doua seară și hotărâm să înnoptăm la Bukit Botak, ultimul loc de cort înaintea urcușului final.
Poteca este bine “bătută” și nu ridică probleme de orientare, în plus există marcaje galbene reflectorizante și benzi colorate agățate în arbori care ne indică drumul iar în locurile abrupte pentru siguranță există franghii sau chiar scări metalice. In absența potecii, traversarea ar necesita probabil de 3 ori mai mult timp și efort și ar ridica probleme foarte serioase de orientare.
Ziua a treia ne duce de dimineață pe Gunung Tahan, la 2187 metri cel mai înalt punct al părții peninsulare a Malaeziei, iar apoi ne poartă în zona de altitudine înaltă cu vegetație scundă. După cele doua zile umede acum avem impresia că mărșăluim prin deșert sub un soare dogoritor ce ne obligă să ne acoperim creștetele și să bem multă apă. Seara montăm corturile pe un mic platou al crestei, într-un loc expus vântului. Pentru noi ambianța era perfectă după ce suferisem 2 zile de căldură și umezeală extreme, în schimb ghizii tremurau de frig și se infofoleau cu ce aveau mai gros. Am ales acea tabără special pentru a vedea apusul și răsăritul și într-adevăr suntem răsplătiți peste așteptări cu un fantastic spectacol de lumină și culoare.
Ne aflăm la 3 zile de mers de cea mai apropiată așezare umană sau drum, iar pădurea în jurul nostru pare să se întindă la nesfârșit. Dimensiunea locului este colpeșitoare și te face să rămâi cu gura căscată la propriu și să te simți mic, mic de tot.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu