Mihaela: Am continuat lungime dupa lungime (cea mai remarcabila fiind una cu multe fisuri verticale, singurele prize de pe acea fata din fericire nu foarte inclinata si fara foarte multa zapada si gheata - adica erau si fisuri fara), pana cand creasta noastra a devenit aproape orizontala, destul de crenelata, cu multi jandarmi, chiar si cu un varf secundar destul de mare.
Nu simteam oboseala, nici macar nu-mi era foame desi nu mancasem nimic de dimineata (acea dimineata de la ora 5 cand ne-am papat laptele cu cereale in 5 minute); nu eram nici plictisita desi pierdusem de mult numaratoarea lungimilor de coarda: ar fi putut fi la fel de bine 10 sau 20, fiecare lungime parca era altfel iar solicitarile si abordarea erau diferite.
Ma consolasem chiar si cu ora tarzie... deja trecuse de ora 12 (ne-am legat in coarda la 7) si stiam ca n-avem nici o sansa sa terminam traseul pana la amiaza, dar stiam ca vom ajunge pe lumina; daca nu, sigur vom incerca sa ajungem la bivuacul de pe varf.
Descatararile din aceasta zona mi s-au parut partea cea mai enervanta a traseului. N-au fost usoare si zic asta pentru ca celelalte echipe injurau in astfel de pasaje. Apoi a urmat varful secundar care putea fi ocolit pe o branita orizontala putin expusa dar care-ar fi fost perfecta daca nu era plina de zapada din care siroia apa, sau se putea catara pentru a rapela apoi din varf, dar mie nu mi-a placut traverseul expus cu descatarare intr-o sa pentru a urca pe varful secundar, asa c-am coborat pe branita si am mers ca o pisica in patru labute pe muchia cu portiuni ude de langa zapada, cu mari emotii reusind sa plasez un singur friend pe intreaga traversare de vreo 30 m.
Apoi intreaga creasta s-a transformat intr-o ingramadire de blocuri de stanca mai mari sau mai mici (asa ceva ca si in Retezat dar mult mai instabil), cu bucati enorme de creasta prabusite recent. Prima echipa a ales sa mearga concomitent in coarda scurta dupa rapelul de pe varful secundar si i-am vazut c-au ajuns pe varf cand noi eram la 2 lungimi distanta in spate - Mihai a ales sa regrupeze pentru a ma lasa pe mine sa ajung pe varf prima deoarece eu am trecut prima pasajul dificil al traseului.
Si uite-asa super-relaxati am ajuns pe varf, langa obeliscul de metal, in jur de 5.30, la 12 ore de la plecarea de la Sasc Fura. Am profitat de varful larg, cu lespezi comode pe post de fotoliu si de masa, pentru a manca in sfarsit ceva - mai ciugulisem putin sub varful secundar, dar 12 ore fara mancare e mult. Intre timp prima echipa de nemti cautau coborarea spre partea italiana si nu pareau sa stie traseul; era clar ca si noi vom cobori tot pe-acolo: chiar n-aveam nici un chef sa catar si sa descatar toti jandarmii de pe ultima portiune, sa nu mai vorbim de traverseul cu zapada. Ne gandeam totusi ca e mai bine sa asteptam echipa tata-fiu deoarece tatal care facuse Cassin trebuia sa stie coborarea... logic, nu?
Am stat destul de mult pe varf, am strans tacticosi echipamentul si-am mai lenevit putin pana sa apara echipa de germani in zare. Apoi ne-am gandit sa le facem loc pe varf si sa coboram pana unde nu ni se mai pare clara poteca; dar poteca larga se pierdea destul de repede si aveam de ales intre o traversare lunga spre Est sau coborarea unor saritori. Si dupa ce ne-am plictisit de asteptat, Mihai a luat-o inapoi ca sa-i gaseasca pe cei doi nemti si sa-i intrebe daca stiu coborarea pe partea italiana, daca noi eram pe drumul cel bun si daca sa continuam pe saritori sau nu. Si s-a intors Mihai destul de repede cu cei doi spunand ca nici ei nu stiu.
Si asa a inceput coborarea cand soarele deja apunea...
Am hotarat sa coboram in echipa montand corzi pe rand si rapeland toti pe corzile montate - credeam ca merge mai repede, dar nu cred c-a fost asa, ei avand si o singura coarda de 50m.
Si rapelam cand din inel bun de rapel cand din manunchiuri de bucle unite cu cate o caraba mica pana n-am mai gasit nimic - asta a coincis cu momentul cand s-a facut bezna.
Mihai: Se intunecase deja si noi ne rataciseram pe retragere. Valcelul pe care rapelasem pana atunci se temina brusc cu o saritoare din spatele careia lumina lampilor frontale nu se mai intorcea: mai departe era doar intuneric perfect. Mihaela ma indeamna sa cobor dar refuz categoric sustinand ca aproape sigur continuarea nu este pe acolo. Rapeleaza ea pana pe buza saritorii doar pentru a se convinge ca nu e o idee buna sa continuam pe acolo. Cadem de acord sa petrecem noaptea in acel loc si dimineata sa cataram inapoi si sa gasim continuarea retragerii. Initial propun pentru dormit o grota formata prin prabusirea unei lespezi in care nemtii s-au si instalat rapid insa, dupa o scurta examinare a grotei umede si cu pietre instabile, hotaram sa cautam un loc mai bun. Gasesc o placa aproape orizontala pe care incapem amandoi. In timp ce intind folia de supravietuire sub noi, observ chiar pe acea lespede o sageata rosie (cam stearsa ce-i drept) ce indica continuarea traseului spre dreapta, sageata pe care nu o observasem in rapel. Ma infunda rasul dar macar acum stiam pe unde vom continua dimineata. Am alunecat toata noaptea de pe acea placa si am dormit mai mult atarnati in ham dar am reusit sa ne odihnim destul de bine. Desi eram pe la 3000 metri altitudine, temperatura a coborat doar pana la +2 grade C, probabil si din cauza ca ne aflam pe partea sudica.
Dimineata am continuat pe poteca indicata de sageata pana la o cruce de fier de unde 2 rapeluri de 40+ metri ne-au dus la baza crestei italiene in locul unde incepe “Via Normale”, cea mai usoara ruta de urcare pe Badile. Era ora 8 dimineata…
Urmeaza coborarea spre Cabana Giannetti (2550 metri) unde ne dregem cu o cafea fierbinte si ne refacem proviziile de apa.
Inainte de plecare de la Gianetti admiram Pizzo Badile: din persectiva italiana pare mai putin impresionant, ce-i drept fata sudica are doar jumatate din inaltimea celei nordice. Suntem destul de obositi dar nu e momentul sa ne relaxam pentru ca urmeaza intoarcerea la Sasc Fura peste pasii Porcellizzo si Trubinasca. Dar asta este o cu totul alta poveste…
