Introducere
Mihaela:
Tabara internationala de catarat in SUA? In Indian Creek? In octombrie? Hmm… suna tare bine. Costuri? A… plateste Clubul Alpin Roman drumul iar Clubul Alpin American asigura mancarea si transportul local plus cataratori locali pe post de ghizi, cazarea la cort, zona de desert in care perioada ideala e chiar toamna (cand in Romania de obicei ploua si se face frig si iar ploua); alte costuri ar fi viza si o taxa de inscriere de 100$: nu e rau deloc. 
Din pacate anuntul CAR pe listele de discutii de alpinism n-a avut un ecou prea puternic si n-a prea atras atentia, chiar daca lasa posibilitatea inscrierii si celor care nu sunt membrii. Sa fie lipsa de interes pentru catararea de fisura (crack climbing), sa fie lipsa de informatii despre zona asociata cu lipsa de detalii din anunt (desi o simpla cautare pe Internet dezvaluia misterul zonei)… sau o fi poate noutatea evenimentului, dat fiind ca evenimentul era in premiera absoluta.
Ideea evenimentului ii apartine lui Jim Donini, presedintele Clubului Alpin American (AAC), catarator si alpinist pasionat, care a fost placut surprins de intalnirea internationala BMC (Clubul Montan Britanic), un eveniment cu traditie organizat in Anglia unde Jim participase ca si oaspete de onoare. N-a fost foarte incurajat de organiozatorii britanici, care l-au avertizat sa nu se astepte la o participare numeroasa avand in vedere ca sunt la prima editie. De la idee la practica n-a fost un drum prea usor: desi locatia era clara, zona Indian Creek fiind unica in lume prin tehnica de catarat, intindere si numar de trasee, cazarea se rezolva usor fiind suficient loc de campare iar cataratorii isi puteau aduce corturile proprii, ramanea in principal problema mancarii si a apei. Fiind zona de desert, cu cele mai apropiate surse de apa si alimente in Moab la o ora de condus, trebuiau asigurate pentru cei aproximativ 80 de cataratori pentru intreaga perioada, vreo 5 zile.
Mihai
Dupa saptamani de pregatiri si antrenamente plecam in sfarsit spre SUA cu o saptamana inainte de tabara si “haiducim” din Los Angeles pana in Denver (1600 mile) via Joshua Tree si Grand Canyon; dar asta e alta poveste. Ne intalnim cu organizatorii in 3 octombrie la Aeroportul din Denver de unde suntem condusi in Golden, un oras satelit al Denverului, unde se afla sediul AAC.
Mihaela
M-a impresionat sediul Clubului Alpin American prin marime si functionalitate. Am fost intampinati cu entuaziasm de Dana Richardson, Dave Turner si John Fodor ca si organizatori principali, am primit niste cadouri de bun venit gen banda de protectie pentru catarat, farfurii demontabile Patagonia, reviste, dulciuri energizante din fructe... o gramada de bunatati care ne-au prins tare bine in tabara.
A dou azi foarte devreme am pornit spre Indian Creek in microbuse inchiriate de catre organizatori; ca si soferi erau membrii AAC fete si baieti deopotriva.
ABC Crack Climbing
Mihai:
Ploaia mocaneasca ce ne-a insotit tot drumul din Golden spre Indian Creek via Moab nu ne slabeste nici la locul unde montam tabara. Ni se spune ca putem monta corturile oriunde in acea zona cu rugamintea de a lasa cat mai putine urme, desertul fiind un loc fragil care se degreadeaza foarte usor si se regenereaza foarte greu. 
Mihaela:
In tabara ne-a intampinat Jim Donini, presedintele AAC, cu zambetul pe buze. Era dornic sa cunoasca fiecare participant si era incantat de numarul mare de tari prezente. A fost placut surprins ca Mihai Pupeza, presedintele CAR, ii transmite salutari.
Alaturi de Jim erau Brittany Griffith, responsabila cu organizarea, buna dispozitie si maestru de ceremonii neobosit, impreuna cu alti 30 cataratori americani: unii erau deja acolo de cateva zile, ajutand la instalarea taberei de baza cu bucatarii, provizii si instalatii de tot felul, altii tocmai sosisera impreuna cu noi si erau nerabdatori sa ajunga la stanca.
Vremea era ploioasa si parea tare ciudat in desert… Am instalat repede corturile intr-o pauza de rapaiala, am luat masa si am incercat sa cunoastem cat mai multa lume. Seara nu s-a prelunit prea mult pentru ca toti erau obositi si vroiau sa se pregateasca pentru ziua cea mare de catarat, pentru multi oaspeti prima zi pe celebrele fisuri din Indian Creek.
Dimineata ne trezim plini de energie dar foarte emotionati, pentru noi urmand prima experienta pe fisuri, pe gresie si pe mobile pe deasupra. Cu mobilele ne mai jucasem putin in Joshua Tree (o zona superba de desert cu foarte multe trasee de catarat si de boulder); am trecut pe-acolo inainte de tabara, dar era granit, chiar daca era destul de diferit fata de ce incercasem in Retezat si Europa, iar gradele mici declarate in carte gen 5-6 noua ni s-au parut mult mai grele - abia la sfarsitul zilei am inteles si de ce: erau trasee de fisura iar noi le-am catarat pe fete, cu bavareza din cand in cand. In Indian Creek stiam ca traseele pornesc de pe la gradul 7 in general… iar in tabara toti cei cu care vorbisem pana atunci cam erau fie ghizi fie cataratori profesionisti. 
Mihai:
Suntem repartizati cate 2 unui catarator gazda, multi la numar si veniti de prin toate colturile Americii. Prima zi e la Fin Wall, pentru mine (a fost singura zi in care eu si Mihaela am catarat la faleze diferite). Invat sa imi protejez mainile cu leucoplast infasurat in special in jurul incheieturilor, dosul palmei si primii 10 cm ai antebratelor, locurile cele mai expuse. In final ajung sa am un soi de manusi de leucoplast. Primul traseu incepe cu o portiune mai framantata, cu posibilitati de priza mai variate pe care ma descurc, apoi urmeaza o fisura de cativa metri marginita de 2 pereti perfect plani. Aici incep problemele, fac cunostiinta cu jamming-ul. Palmele se introduc in fisura, care nu are colturi de care sa prinzi, ci totul este la aderenta, in functie de dimensiunea fisurii se folosesc diferite chei (de plama, de deget…) si folosind aderenta buna a stancii te ridici in aceste prize imaginare. Urmeaza picioarele care se introduc cu degetul mic in jos si apoi se rasucesc spre interior pana se intepenesc in fisura, partea care mi s-a parut cea mai dureroasa, la propriu. Americanii glumeau spunand ca atunci cand simti ca te doare e un semn bun, inseamna ca procedezi bine. Imi ia multe incercari pana reusesc sa ma ridic in jamming si sa inaintez cativa pasi. Echilibrul e ciudat, la prima vedere pare chiar caraghios, trebuie sa iti mentii centrul de greutate paralel cu fisura si sa inaintezi cu miscari din solduri si umeri. Incerc a doua ora acelasi traseu si deja e mult mai bine dar tot am tendinta sa folosesc bavareza (“layback” cum ii spun americanii) in locul jamming-ului. E insa dificil sa tii bavareza pe aceste fisuri, in plus stanca foarte abraziva roade pielea de pe degete. Un alt dezavantaj major al bavarezei vs. jamming apare atunci cand mergi cap si trebuie sa plasezi asigurarile mobile (frienduri, “cams” cum le ziceau ei): in cazul bavarezei esti in lateralul fisurii si nu vezi practic fisura ca sa poti asigura eficient.
Urmeaza alte trasee cu fisuri din cele mai variate, de la unele in care abia iti incap varfurile degetelor pana la altele in care intri cu tot corpul si faci chei de genunchi, coate sau spate. Ma ajuta mult si indicatiile primite de la cataratorii gazda si de la ceilalti participanti care, spre deosebire de noi, mai catarasera fisuri si inainte.
Seara foc de tabara, bineinteles cu lemne aduse de organizatori, se inmaneaza primele premii ale teberei printre care si cel pentru: “manish lead by a girl” (cea mai barbateasca ascensiune cap a unei fete) si se anunta pentru a doua zi premiul pentru: “girliest lead by a men” (cea mai feminina asecensiune a unui barbat). 
Mihaela:
Mie mi s-a spus ca voi merge cu Althea cu camioneta ei si cu Jeff, si catelusa Lisa, cainele Althea-i. Ne-am schimbat planurile cand am vazut ca ploaia se inteteste pe masura ce ne apropiem de faleze si ne-am indreptat spre Battle of the Bulge, unde exista un traseu in grota, adapostit de ploaie. Teama principala nu era lipsa aderentei ci teama de a nu iesi asigurarile in cazul unei cadri din greasia inmuiata de apa. Grota era ocupata de alti cataratori internationali (Irlanda si Mexic), asa c-am riscat pe o surplomba de langa grota, pe o fisura ingusta care se largea spre top (Crack Attack 5.11a). Dupa ce-am privit-o si-am ascultat-o cu atentie pe Althea care-mi construia manusile de protectie, am privit-o cu luare-aminte cum urca foarte repede cu miscari de felina pe fisura in sus plasand cam la 2 metri si ceva cate un “friend” si nu parea foarte greu. M-am legat in coarda si-am incercat sa fac si eu la fel: mainile in fisura, una deasupra celeilalte, apoi picioarele… dar pozitia nu era deloc comoda si picioarele dureau ingrozitor. Dupa asigurarile celorlalti ca durererea e ok si n-o sa se rupa nimic, am strans din dinti, am revenit la pozitie si-am incercat sa si urc… durea, era obositor, dar mergea atata timp cat fisura a fost pe masura mainilor mele mici; doar ca dupa cativa metri fisura se largea si mainile nu mai stateau in fisura, asa c-am ramas in coarda intreband ce fac in continuare. Althea imi explica zambind tehnica de blocare a maini prin indoirea degetor, sau cheia directa si inversa cu degetul mare; si bucuroasa am continuat conform indicatiilor, pana fisura a devenit si mai mare si am cazut din nou dezarmata. Cei de jos, amuzati, imi explica despre cheia de pumn: inchizi pumnul in fisura, apoi il intorci. Si asa sontac sontac, mai cu cate o lasare in coarda din cauza oboselii sau a lipsei de concentrare la picioare sau la maini, mai cu cate-un sfat, am ajuns si-n top. Yupii primul traseu de crack! Toti ma felicitau de zici c-am reusit cine stie ce performanta… dar adevarul e ca n-a fost usor. Trebuie sa fii atent la pozitia mainilor, una in cheie de deget inversa, alta cu cheie de pumn, picioarele care dor dar trebuie intepenite in fisura in pozitii dintre cele mai ciudate, si-apoi miscarea: cat de sus sa urc mana ca sa nu obosesc prea tare si sa ma pot tine pana o urc pe cealalta; dar ce cheie sa fac daca fisura se modifica, si cum sa intepenesc picioarele, in partea mai ingusta cu varful degetelor sau in partea larga a fisurii unde intra tot piciorul? 
Ploaia m-a racorit repede si ne-am grabit sa strangem coarda si sa ne inghesuim in grota. Ceilalti tocmai terminau de parcurs traseul de-aici, Cave Crack dat 5.11a, desi unii sustineau c-ar fi mai greu din cauza lipsei pozitiilor de odihna. Era o fisura intr-un diedru care tenta foarte tare sa intri in bavareza; dezavantajul era forta necesara mai mare si lipsa vizibilitatii pentru plasarea asigurarilor. Cu greu am reusit s-ajung si-aici in top, dar am folosit mult bavareza. Sus pe ultima portiune se putea folosi partea opusa a grotei si totul era mult mai usor… in general era mult mai usor in traseele cu prize de picioare sau unde exista si o a doua fisura paralela.
Dar acesta era Indian Creek: cel mai curat stil de crack de multe ori impus de roca sedimentara pe care prizele de fata lipsesc sau sunt foarte friabile. Cele ami multe trasee se desfasoara pe o singura fisura pe care trebuie sa urci ca si pe-o scara cu ambele maini si picioare intepenite in aceeasi fisura cu diverse chei. E o tehnica complet noua mai ales pentru cataratorii de calcar si vorbind si cu alti cataratori am ajuns la concluzia ca necesita si o anumita mobilitate a gleznelor dobandita probabil treptat, prin exercitiu.
In continuare, dat fiind ca ploaia nu se mai opera, Althea si Edgardo au inceput un concurs de anduranta pe Cave Crack, dar pe cand termina Althea a 10-a tura fara pauza s-a intepenit coarda in fisura si-a urmat un procedeu complicat de recuperare, dupa care-au iesit in sfarsit si cateva raze de soare de dupa perdeaua groasa de nori, iar lumea s-a grtabit sa catere sau sa-i admire pe cei care se catarau pe Ruby’s Cafe 5.13a, unul dintre cele mai appreciate trasee din Indian Creek. Ne-am bucurat si pentru Claudiu Miu care-a reusit in cele din urma sa-l parcurga; bravo Claudiu! Pentru conationalul nostru dificultatea nu era la tavan, ca si pentru restul lumii, ci la fisura de inceput.
N-am indraznit Ruby’s Cafe, dar am mai reusit sa urc vreo doua trasee din zona. Am tras tare de mine… fara tehnica se foloseste foarte multa forta pe care eu n-o prea am. N-am reusit sa invat pozitia de echilibru si miscarea de balans pe picioare, nici macar nu reuseam sa fac picioarele sa stea in fisura. De multe ori treceam in bavareza si cadeam din cauza aderentei slabe a picioarelor puse in opozitie pe perete, sau ma trezeam cautand prize pe fetele de langa fisura; am renuntat dupa ce-am sfarmat cateva si-am ramas cu nisipul in mana.
Ne-am intors veseli in tabara pe ritmuri de muzica hippie. Eram obosita dar plina de entuziasm si i-am povestit lui Mihai pe nerasuflate experientele din acea zi, din fericire mai scurta din cauza vremii. Ne-am strans dupa cina in jurul focului de tabara incercand sa cunoastem cat mai multi participanti si ascultand cu interes cum e prin alte tari, cum se catara pe-acolo, pe ce tip de roca, si nu in ultimul rand experientele lor.
Citeste aici: Partea a 2-a
Acum 2 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu