Dupa urcarea prin padurea deasa si apoi o portiune prin ceata, coborarea spre Mesilau ne scoate, in sfarsit, pe o creasta laterala cu vegetatie scunda ce ne ofera privelisti deopotriva asupra varfului cat si asupra zonei de la poalele muntelui.
Aici domina conifere tropicale putin inalte si contorsionate in cele mai bizare feluri, adevarati bonsai naturali.
Exista mai multe explicatii pentru originea numelui Kinabalu, dar cel mai probabil inseamna "vaduva chinezului" si provine dintr-o veche legenda ce povesteste despre o femeie localnica despartita de sotul ei, un print chinez plecat pe mare spre casa, sa-si vada parintii. Nestiind ca iubirea lor era interzisa si sperand ca el se va intoarce, femeia urca noapte dupa noapte pe varful muntelui de unde spera sa vada intr-o buna zi corabia lui apropiindu-se de tarm. Dupa ani de asteptare, din cauza epuizarii si deznadejdii, femeia s-a imbolnavit si a murit iar Spiritul Muntelui, impresionat de loialitatea ei, a transformat-o intr-o stanca astfel incat sa poata privi spre mare si sa-si astepte pentru totdeauna sotul iubit.
Dupa ce s-au rostogolit vijelios din cascada in cascada pe versantii inclinati ai muntelui, micile cursuri de apa isi gasesc in sfarsit linistea.
Creasta se termina si suntem inghititi din nou de padurea deasa si intunecoasa.
Ajungem la Mesilau si poarta metalica cu zabrele groase se inchide in urma noastra. Plecam cu oarecare regret: mai putin pentru ca nu am atins varful si mai mult pentru ca nu am ratat sa vedem mare parte din etajele superioare ale muntelui. Ne consolam amintindu-ne ca oricum sutele de orhidee si hibiscusi erau doar in foarte mica proportie inflorite si ne gandim la o probabila revenire, intr-un alt sezon.
Prima parte aici...
(Imagini din 5 August 2009)
Acum 2 ani
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu