AAC - International Climbers Meet (3-14 Oct. 2008) - partea a 2-a

Citeste aici: Partea 1

Mihai:
A doua zi urmeaza faleza numita Donnely Canyon. Pe drum ne impartasim din putinul pe care il invatasem si ne motivam reciproc pentru o noua zi de catarat, dupa un inceput destul de frustrant. Mai parcurg cateva trasee top rope si ma hotarasc sa incerc unul cap. Aleg “Chocolate Corner” un traseu “pentru fete”. Imi pregatesc materialele si pornesc. Am inteles de ce era un treseu de fete abia cand am intrat si degetele mele se incapatanau sa nu incapa in fisura ingusta, la fel picioarele. Ma dau jos infrant si incerc alt traseu care mi se potriveste mai bine si reusesc sa il parcurg fara probleme. Imi dau seama cat de important este ca un traseu sa fie pe “masura” ta si cat de mult poate sa difere dificultatea aceluiasi traseu in functie de cataratorul care il parcurge. Traseele care ofera ceva in plus fata de fisuri: un colt, o priza obisnuita de picior sau orice altceva ne avantajeaza, in cele cu jamming curat avem probleme din cauza tehnicii si a rezistentie inca nu foarte bine calite la astfel de efort.
Arsenalul de asigurari mobile ale unui catarator este impresionant, unul singur avea mai multe decat vazusem eu in total pana atunci. Un set decent numara undeva pe la 60 de came, necesare avend in vedere ca in unele trasee era nevoie chiar si de 10-12 piese de aceiasi dimensiune. Bineinteles ca in traseu alegeau si luau doar numarul si marimile de mobile de care aveau nevoie.



Mihaela:
Primele trasee au mers greu… asteptam mai mult de la noi dupa prima zi. Ne-am remontat putin psihicul cu un traseu mai usor, care oferea prize si inafara fisurii. Apoi spre seara am incercat chiar un traseu care parea extrem de greu, pe care Jeff instalase o mansa cu dificultate de pe un traseu vecin; traseul incepea cu o fisura ingusta in care abia incapeau varfurile degetelor, apoi fisura se inchidea aproape lasand doar o muchie ingusta in care sa prinzi cu tractiune laterala iar picioarele pe niste margini care se departau din ce in ce mai mult pana nu se mai puteau folosi si trebuia sa faci o miscare de imaginatie pana ajungeai din nou in fisura care se largea apoi din ce in ce mai mult. Am incercat traseul pe rand Jeff, Althea, eu, si-apoi Ed Gardo care spre surprinderea noastra nu l-a chiar fluierat. Partea care mi s-a parut mie mai neinteresanta si sufficient de grea la ora tarzie pentru a insista era partea cu fisura usoara din ultimul sfert de traseu unde trebuia sa faci jamming in fisura.
Am terminat ziua din nou veseli, cu Jeff, Ed Gardo si cainele Althea-ei in spatele masinii, intinsi pe saltele impreuna cu echipamentul si insotiti de un apus superb ne-am intors in tabara printre ultimii… din nou, luand masa la lumina frontalelor .



Mihai:
Seara, dupa cina si berea obisnuita, Jim Donini ne prezinta o proiectie cu imagini din expeditiile sale in Patagonia. Dupa o scurta prezentare a zonei suntem purtati prin timp de-a lungul a mai multe decenii de alpinism pe care le marcheaza Jim. Vedem imagini si ascultam povesti presarate cu mult umor iar la sfarsit, cel putin personal, il priveam pe Jim cu cutotul alti ochi. A incheiat aratandu-ne noua sa casa aflata in Patagonia pe malul unui lac cu promisiunea ca vom avea oricand usa deschisa daca vom ajunge in zona.



Mihaela:
Patagonia privita prin ochii lui Jim e si mai impresionanta decat o stiam pana acum. Chiar daca in prezent zona s-a aglomerat destul de mult, inca mai exista zone si varfuri virgine pe care Jim intentioneaza sa le exploreze avand ca si tabara de baza noua sa casa (superba zona pe o peninsula adapostita de vant, superba priveliste si superba terasa care da spre living prin niste usi de sticla imense).
Dupa proiectie ne-am retras din nou langa focul de tabara pentru a impartasi experientele din acea zi si pentru a afla cat mai multe despre alte locuri si alti oameni.



Mihai:
Daca falezele nu aveau nimic deosebit una fata de cealalta, caracteristica zonei fiind destul de unitara, in a 3-a zi facem totusi ceva deosebit, escaladam un turn: “South Six Shooter”. Are doar vreo 50 de metri inaltime dar totusi ne ies 3 lungimi de coarda pentru ca il parcurgem pe o creasta. Catararea nu este deloc dificila, doar putin periculoasa din cauza blocurilor instabile de gresie, dar in final privelistea de pe varf merita orice efort. Te afli in mijlocul desertului pe un ac, la distanta mare de restul peretilor cu priveliste asupra intregii zone, inclusiv Muntii Lasal, deja acoperiti cu zapada timpurie. La intoarcere avem parte de un episod hazliu, 3 dintre colegi, buni boulder-isti escaladeaza un bloc de 3-4 metri inaltime dar nu reusesc sa il si coboare, asa ca organizam o operatiune de salvare cu coarda ca sa ii dam jos de acolo.



Mihaela:
Apoi, inainte de intoarcere, se incinge un chef ad-hoc cu muzica, bere, dans si diverse jocuri: poti sa iei cartea fixate intr-o sticla cu dintii, aplecat intr-un picior sau poti sa treci un bat pe care-l tii cu ambele maini peste cap sau sa sari peste el fara sa-l scapi din maini? Urmeaza niste acrobatii pe poarta unei ferme si o cursa in viteza pe gropile drumului neasfaltat (nici nu m-am gandit c-o sa scapam fara sa ne rasturnam) si asa am incheiat o noua zi cu zambetul pe buze, mai lejera decat celelalte ca sa fiu sincera, insa a fost singura noastra zi de semi-odihna.



Mihai:
Seara avem invitati de la Biroul de Management al Terenului (Biro of Land Management) institutie care are in administrare zona Indian Creek, terenul de aici avand statutul de “pamant public”. Ni se vorbeste despre fragilitatea mediului desertic si despre importanta pe care o are conservarea acestor ecosisteme, despre ce trebuie sa evite cataratorii pentru a pastra impactul prezentei lor aici la minim si pentru a colabora cu autoritatile, astfel incat sa se poata catara aici si de acum incolo fara restrictii. Am remarcat grija manifestata de ambele parti pentru conservarea zonei si pentru o buna colaborare.
Ziua a patra este din nou una plina, cataram la faleza Optimator. Deja oboseala acumulata incepe incet incet sa-si spuna cuvantul. Organizatorii nu au fixat nici o zi de odihna desi stiau ca 5 zile consecutive de catarat in aceasta zona sunt epuizante, asteptau probabil sa cerem noi pauza, dar nu le-am dat satisfactie, am catarat toate cele 5 zile fara pauza.



Mihaela:
Dup ace-am facut Lady Pillar Right (-5.10d) ca si incalzire, am incercat si eu Annunaki, cotat -5.12a, o fisura care se ingusteaza spre top, pe o lespede desprinsa, surplombat in unghi constant pana sus, o provocare pentru majoritatea. N-am reusit decat cativa metri si mi s-a parut ingrozitor de greu sa stai intr-o fisura in surplomba, sa nu mai vorbim de miscare. Cand am revenit acasa am vazut niste filmulete cu jamming pe o fisura in tavan si cred ca-mi imagienz destul de bine acum ce inseamna.
Am mai reusit pana-n top ceva trasee mai usoare din zona, am facut chiar un dus cu apa potabila care ne ramasese (acum ne permiteam fiind ultimele zile) si-am incheiat ziua cu o usoara melancolie. Si nu eram singurii care-o simteam…



Mihai:
Seara are loc un fel de “inchidere oficiala” a taberei, chiar daca tabara tinea inca o zi; oficialii Clubului Alpin American trebuiau sa plece cu o zi mai repede din cauza unei intruniri. Discursuri, se inmaneaza premii, multumiri iar noi profitam de ocazie si scotem sticla de tuica adusa din tara, o prezint ca un fel de “bautura nationala” si dupa ce Jim Donini o inaugureaza “oficial” o dau sa circule in jurul focului. Daca nu am reusit sa-i impresionam cu stilul nostru de catarat, cu tuica sigur am reusit, dezlegandu-le limbile si celor mai necomunicativi dintre participanti cu care de-abia daca reusisem sa schimbam amabilitati pana atunci.
Ultima zi in Indian Creek alegem sa mergem la “Super Crack”, un traseu celebru, o fisura perfect verticala si de aceeasi dimensiune care se intinde pe vreo 25 de metri: jamming 100%. Reusesc sa il parcurg dar cu multe opriri pentru odihna semn ca tehnica si rezistenta mea are inca nevoie de multe imbunatatiri. Speram sa ne intaorcem intr-o buna zi aici si sa ne luam revansa avand atuul unei experiente anterioare.



Mihaela:
M-am suparat foarte tare ca n-am reusit sa urc Super Crack pana sus, dar o durere ascutita in brat m-a facut sa renunt de data asta. M-am consolat cu un traseu scurt si usurel din stanga lui Super Crack si am cam somat restul zilei in principal din lipsa de echipament. Bratul ma durea in continuare la orice miscare si incepusem sa ma ingrijorez; din fericire s-a dovedit ca nu era nimic grav, la urmatoarea tura de catarat m-a jenat putin si-apoi acasa n-am mai simtit deloc (dupa chinuiala de pe scaunul de avion cred ca s-a compensat).
Am terminat ziua de-a dreptul trista. Initial credeam ca e din cauza lui Super Crack si-a oboselii, si a durerii din brat, si a lipsei de activitate… dar mi-am dat seama ca nu e asa. Stiam ca e ultima zi, ca nu ma voi intoarce prea curand in zona, ca unele figuri care devenisera familiare nu mai erau pe-acolo (Althea please de ieri in Yosemitee, Jeff spre casa in Los Angeles, Charlote spre Rockie Mountains pentru a pregati in calitate de skipatrol sezonul care urma sa inceapa,…) si cei care erau o sa-i mai vedem doar pentru scurt timp. Inca mai cred ca nu-mi place jammingul, dar as vrea sa ma intorc in Indian Creek si categoric vreau sa-mi imbunatatesc tehnica.



Cateva ganduri de incheiere despre jamming si Indian Creek:
Se spune ca nu poate sa-ti placa jamming-ul de la prima incercare si nici nu te poti pronunta decat dupa cateva reveniri; toata tabara o consider defapt o prima incercare in care m-am straduit sa inteleg tehnica. Mi se pare un joc de vointa, atentie si anduranta; trebuie sa inveti sa controlezi durerea, sa stii cheile sufficient de bine pentru a deveni automatism sau sa fii suficient de concentrat si atent sa poti face patru chei diferite care apoi sa le schimbi pe rand, cu un joc de balans. Privindu-i detasat pe cei care cunosc traseele observi ca fetele in general urca fisurile cu usurinta, parca dansand, ca niste feline, iar baietii repede si in forta, incordati, ca si cum ar alerga pe o scara tip pisica. Si privindu-i, iti doresti sa poti urca la fel de usor. Daca-l mai asculti si pe Jim Donini sau alti cataratori celebri povestind cu entuziasm despre fisurile din Patagonia, oricat de stupid ar parea sa repeti uneori aceleasi miscari dureroase pe o fisura monotona si dreapta, o sa vrei sa inveti tehnica de jamming.