Fagaras - Muchia Albotei

A fost mult-amanata tura din Fagaras care pana la urma s-a consumat pe Muchia Albotei. Cum nu ne plac in general drumurile forestiere am hotarat sa abordam creasta matematic inca de unde isi ridica profilul zvelt din depresiunea Fagarasului. Pana in Furca Albotei exista (pe harta cel putin) o poteca marcata cu punct albastru pe care noi insa nu am reusit sa o prindem de jos ci am intalnit-o dupa 2 ore de urcat pe diverse poteci si drumusoare forestiere. 

Apoi totul a mers struna pana intr-o defrisare veche unde semnul nu prea mai exista dar poteca e clara, apoi insa am intrat din nou intr-o padure tanare si foarte deasa de molid unde nu era clara continuarea. Aici am pierdut multa vreme pana am dat peste o darapanata fosta cabana de vanatoare unde am regasit marcajul care deja nu mai avea cercul alb in jurul punctului albastru (probabi, nu radeti, se terminase vopseaua alba). Apoi marcajul dispare din nou si ne ghidam dupa diverse poteci, unele doar imaginate de noi si dupa fler pana iesim pe ramura din dreapta a Furcii Albotei. Desi aproape se inserase hotaram sa mergem la lumina lunii insa ne dam seama curand ca e foarte dificil dat fiind ca urma sa "inotam" o perioada printr-o "mare" de jneapan si ienupar. Asa ca instalam bivuacul urmand sa continuam a doua zi dimineata.

Pornim in lumina calda a diminetii prin jneapan, ienupar, iarba pana la brau, iar jneapan si tot asa. Roua ne uda pana la piele.

Pe un mic picior secundar o capra-santinela ne urmareste cu interes. Dam peste un cipor numeros de capre si numar 27, apoi imi dau seama ca mai erau si altele imprastiate pe versanti.

Creasta devine tot mai pietroasa, semn ca ne apropiem de partea salbatica a Albotei dar inca nu am scapat de jneapan. Ne incapatanam in continuare sa urmarim creasta matematic.

Creasta Arpaselului este din ce in ce mai aproape.In stanga troneaza Vf. Arpasul Mic iar in dreapta Vf. Vanatoarea lui Buteanu.

Vedere in urma spre Albota domoala si Tara Fagarasului.

In dreapta ne insoteste Muchia Buteanului.

Ne legam in coarda si incet incet ceata ce urca pe versanti si pe vale ne invaluie. Varfurile pietroase se succed parca la infinit si planul nostru initial de a continua pe Creasta Arpaselului ne pare din ce in ce mai putin realizabil. Cataram, descataram, cataram, descataram, ocolim, descataram, cataram...

Ratacirea prin padure si inotatul in jneapan isi spune cuvantul si incep sa resimt oboseala acumulata. Ceata se lasa din ce in ce mai deasa si vizibilitatea se reduce din ce in ce mai mult. Cataram, descataram, cataram, descataram, ocolim, descataram, cataram...

Ajungem pe un varf de unde nu mai zarim continuarea. Vizibilitatea se redusese intre timp la 10-20 de metri. Doua creste puternic descendente pleaca in stanga si in dreapta si nu avem nici cea mai vaga idee pe unde sa continuam. Pentru o clipa intrezarim un mic varf spre stanga si Mihaela pleaca intr-acolo dar se intoarce spunand ca e o zone expusa si creasta continua sa coboare abrupt. Asteptam dar ceata nu pare sa se ridice si hotaram sa ne inrtoarcem pe creasta si sa gasim eventualul loc unde am gresit traseul (desi nu prea aveam unde sa fi gresit) sau sa continuam pana vom gasi un loc mai lin pe care sa coboram in caldarea Arpaselului. Cand suntem gata sa pornim inapoi pe creasta, ceata incepe sa se ridice si continuarea pare totusi sa fie pe creasta descendenta din stanga. Suntem in criza mare de timp asa ca ocolim urmatorii 2-3 jandarmi pietrosi pe dreapta pe niste fete de iarba. Intre timp ceata se ridica si mai mult si zarim caldarea de sub noi. Nu mai aveam mult pana sa intersectam Arpaselul dar daca am fi continuat nu am fi avut nici o sansa sa coboram in acea zi. In plus ramaseseram si fara apa. Hotaram sa coboram in caldare si sa prindem poteca pe care o zarisem mai devreme din creasta.

Coborarea a fost o aventura in sine: fete de iarba foarte inclinate si alunecoase, praguri stancoase, numeroase cascade, un adevarat labirint pe care l-am parcurs in 3 ore si 600 metri diferenta de nivel intre creasta si fundul caldarii. Ultima portiune coboram pe un picior printr-o padurice de salcie. Terenul este foarte instabil si multe branite de iarba sunt rupte, cateva trunchiuri de salcie despicate: clar cineva circula pe aici si nu cred ca e om. Intr-adevar urmele ne conduc in zig-zag evitand portiunile stancoase si ne scot cu bine in fundul caldarii. Acum speculez: ursul e un mare oportunist si manaca orice de la fructe de padure, ciuperci, insecte pana la animale mari pe care le vaneaza dand dovada de o agilitate greu de imaginat la statura sa. Si am vazut multe urme de urs pe tot parcursul turei. Pe terenul foarte accidentat din caldari ursul are sanse nule sa prinda o capra neagra intr-o urmarire deschisa insa, in acest lastaris, are sanse sa surprinda mai ales caprele negre solitare in ambuscade. Asta ar putea fi explicatia acelei poteci pentru care noi oricum ii multumim. Continuam spre refugiul din caldare  si gasim poteca vazuta de sus, clara dar foarte rar marcata. Pe cand intram in padure se lasa intunericul. Valea se ingusteaza si suntem nevoiti sa trecem de vreo 10 ori peste apa inspumata a Arpaselului pe poduri candva solide, acum unele inundate sau distruse si refacute cu diverse improvizatii. Pe ultima parte iesim la drum forestier si la ora 1 noaptea ajungem inapoi la masina pe care o lasasem la Pastravaria Albota.

Pana la urma tura a fost superba: salbaticie, peisaje de vis, luna plina, catarare usoara dar frumoasa si expusa pe ultima portiune, fructe de padure, multe animale. Gresala noastra a fost ca am subestimat lungimea crestei. In conditii de iarna cred ca e o tura foarte serioasa, dar si foarte tentanta.