Pizzo Badile - Nordkante / Spigolo Nord (partea 1)

Printre alte nenumarate planuri si variante, gigantul de granit ne-a atras atentia cu doar cateva zile inainte de plecarea spre Europa. Fugind de vremea rea ajungem pe 2 Septembrie in Elvetia "Italiana", pe Val Bregaglia la Bondo chiar la poalele Alpilor Engadini cu gandul de a urca pe Pizzo Badile (3308 metri). Despre Nordkante sau Spigolo Nord, in italiana, stiam doar ca e un traseu D-/D, nu foarte dificil tehnic dar foarte lung si solicitant si cel mai important unul din cele mai frumoase si curate trasee de dificultatea sa din Alpi. In caz de vreme rea retragerea poate deveni extrem de dificila.

Urcand pe Val Bondasca spre Cabana Sacs Fura (1904 metri) in fata vedem Grupul Sciora; Pizzo Badile se ascunde undeva dupa muchia inpadurita din dreapta.

Mihaela C.: Dupa amiaza am urcat spre Sasc Fura; am ajuns dupa 3 ore (timpul specificat in ghid) cu tot cu pauzele de cules mure si zmeura, la o ora inainte de masa.

Cabana Sasc Fura se afla pe extremitatea promotoriul impadurit ce continua din piciorul nordic, mai departe versantii si canioanele salbatice se pravalesc aproape vertical spre Val Bondasca.

Intentionam sa incercam gradele lor pe granit la faleza cu trasee scurte de escalada care stiam ca e langa refugiu, dar aflam ca e la o distanta de o jumatate de ora-o ora, asa ca renuntam. La cabana aveau disponibile pentru citit tot felul de ghiduri si topo-uri ale zonei, iar cabanierii (Heidi si inca 2 ajutoare) erau in tema si-ti raspundeau cu placere la intrebari. Am conspectat dintr-un ghid primit schita traseului si schita retragerii notand informatiile care ni s-au parut mai importante. Mihai a facut chiar poze cu schitele, urmand sa ne foloseasca mult pe retragere. Aflam ca "nu suntem multi, dar mai sunt cateva echipe care vor sa urce Nordkante". Pe langa cabana prindem din zbor niste povesti cum ca multi ar fi fost nevoiti sa renunte cu o zi in urma din cauza ghetii de pe o anumita portiune de traseu... si mai citim c-am avea nevoie de coarda de 50m iar noi aveam semicorzi de 45m, pioletii nostri si coltarii erau la masina, iar in ghid erau atentionari ca e necesar pioletul mai ales la traversarea dintre Gianetti si Sasc Fura. Ne incruntam putin dar n-avem de gand sa renuntam fara macar sa fi incercat. Cina a fost buna, a costat 90 Euro cazarea pentru 2 persoane + cina cu reducere de club (Dave a cerut voie sa vada si sa arate si celorlalti carnetele de CAR pentru ca nu mai vazuse pana atunci). Cabana nu era plina... erau in jur de 20 de persoane la cina. Am stat la masa cu un grup mai in varsta de 3 italieni din zona Dolomitilor despre care am crezut ca sunt spanioli din cauza accentului. Am aflat ca erau fosti ghizi; unul renuntase la catarat de tot considerand ca nu-l mai ajuta degetele din cauza varstei (avea 76 ani), ceilalti inca mai aspirau la Spigolo dar nu acum; pentru ziua urmatoare aveau in plan sa vada intrarea in traseu si Pizzo Badile mai de aproape. S-au mirat ca suntem din Romania pentru ca nu mai intalnisera romani prin Alpi sau Dolomiti, ne-au felicitat ca suntem acolo si abia i-am putut refuza sa bem un pahar de vin impreuna, dar le-am spus ca nu riscam inainte de traseu, doar dupa daca ne mai intalnim. Micul dejun era anuntat la ora 4.30 pentru a putea pleca la 5. Inainte de-a merge la culcare am admirat pe Spigolo niste luminite care-si continuau rapelurile desi era bezna deja de vreo 2 ore - erau undeva pe la mijlocul crestei.

Dupa padure si pajiste alpina piciorul nordic se transforma incet-incet intr-un desert de granit; in fata se vede deja locul in care urmeaza sa ne legam in coarda.

Am dormit atat de bine incat n-am auzit ceasul de mana setat la ora 4... si ne trezim agitati la 5:05, sarim in haine, ne napustim in sala de mese unde era bezna (plecasera toti), ne papam cuminti dar in graba cerealele cu laptic UHT carate inca din Romania si la 5:25 eram pe traseu. Hotaram sa luam o pereche de bete pentru a suplini daca se poate pioletul. Dupa vre-un sfert de ora de urcus alert ne dam seama ca Mihai isi uitase sticla cu apa pe masa... hotaram ca ne descurcam noi cumva cu cei 3l din "Source"-ul meu si mai bine ne grabim ca si-asa suntem in intarziere. Am urcat in graba si fara pauze 1h30min pe o poteca destul de clara cu portiuni de "maimutareala" (traducerea mea de la "scrambling") cu pietre mai mari sau mai mici, pana la baza unei fete cazute unde am ajuns din urma o echipa de germani, tata si fiu, care se legau deja in coarda desi in ghid e dat ca si inceputul traseului o sa de pe linia crestei pana la care mai aveam ceva de mers (noi eram undeva in lateralul crestei). Vedem stanca cu portiuni ude si bucati de gheata si ne hotaram sa ne echipam si noi si sa ne legam in coarda mai scurta pentru mers concomitent. Observam si un loc amenajat de bivuac si cateva corturi, am si citit despre altii care au facut bivuac, deci e posibil. Apare si o echipa care coboara: erau luminitele pe care le vazuseram seara aceea si ne povestesc ca pana la ora 6 nu ajunsesera pe varf, ci doar pana pe la 3100 metri, deoarece i-a intarziat mult o fata cazuta cu gheata, au ratacit traseul intr-un punct in care i-a momit spre stanga o linie clara de pitoane, iar la ora 6 fiind inca in urcare, au hotarat sa inceapa rapelurile care nu sunt chiar in linie; au facut pana la urma bivuac in perete. I-am intrebat de ce n-au urcat in continuare pentru a ajunge la bivuacul de pe varf, si raspunsul a fost ca-i inspaimanta mai tare perspectiva sa urce pe intuneric pe teren necunoscut decat sa coboare pe intuneric un traseu pe care-l urcasera deja.

Dupa ce ne legam in coarda, Mihaela porneste cap pe prima lungime; in fata ne asteapta 1000 metri de creasta aproape perfecta pe un granit de cea mai buna calitate.

Noi continuam legati in coarda: urcand putin observ si o coarda fixa la care asigur, apoi dupa niste trepte mari cu catarare usoara incepe traversarea spre stanga pe stanca amestecata cu branite de pamant si iarba - fiind in papuci de catarat aleg stanca si ma feresc sa-mi murdaresc talpile.

Fata Nord-Estica a lui Pizzo Badile, pe acolo merg, printre altele, faimoasele trasee: "Cassin" si "Another Day in Paradise".

Conform schitelor pe care le-am vazut, intrarea pe ruta Cassin e si mai in stanga si e necesara si o coborare (rapel sau nu).

Dupa o portiune de traversare pe stanga iesim pe muchie, de aici traseul urmeaza creasta cvasi-matematic.

Noi continuam in sus, gasesc si primele asigurari: un piton vechi, apoi spituri si am primele emotii pe o fata spalata destul de verticala inainte de a iesi in saua din creasta. Aceasta este defapt o muchie foarte ascutita peste care trec pentru a ma proteja de vant (mi se terminasera asigurarile) si-l filez pe Mihai de pe un prag, cu regruparea intr-un tanc. Ajunge si el in regrupare si-l zoresc s-o ia in sus cat mai repede pana nu inghet.

Incet incet castigam altitudine iar muchia devine din ce in ce mai aeriana.

Creasta continua destul de abrupt si la fiecare 50m aprox. gasim cate-o veriga mare de rapel, fixata chimic. Cam toti preferam sa facem regruparile la aceste verigi. Asigurari in rest nu prea erau, decat pe fetele spalate unde erau plasate spituri (pareau destul de noi) si cate-un piton mai vechi in cate-o fisura... dar se puteau plasa friend-uri si nuci destul de usor; creasta fiind destul de curata nu prea aveam ce face cu amarajele, iar pe mine buclele lungi mai mult ma incurcau.

Pe anumite portiuni linia traseului este evidenta, pe altele se transforma intr-un adevarat labirint de piatra.

Prima echipa de nemti (echipa tata-fiu) a cam mers in paralel cu noi: i-am ajuns si depasit destul de repede pe creasta, apoi ne-au ajuns cand Mihai a pierdut traseul desi aveam avans de vreo 2 lungimi, apoi am luat iar avans iar Mihai care era in fata a ajuns cea de-a doua echipa de germani pe cand acestia se retrageau sustinand ca au dat de o surplomba pe care n-au reusit s-o depaseasca si ca nu poate fi pe-acolo.

In pasul de 5a+, poate ceva mai "tare"... o prabusire relativ recenta a marit dificultatea acestei portiuni de pe Nordkante cu vreo 2 grade.

Alternativa era o placa spalata diagonal stanga cu o linie clara de spituri. Pentru a nu incurca corzile, Mihai imi da buclele si ma incurajeaza sa incerc sa merg eu prima. Mi-am scos manusile, am ajuns repede la primul spit dar de aici lucrurile se complicau: spre al doilea spit nu mai aveam nimic decat fata cazuta atat la maini cat si la picioare. Am incercat o traversare pe un prag de mai jos, dar de acolo devenea surplomba fara prize si m-am intors. Nu prea eram convinsa ca era pe-acolo traseul... baietii care se intorceau dimineata ne povestisera c-asa au ratacit ei traseul si n-au mai ajuns pe varf: cu o linie de pitoane spre stanga; era prea mare coincidenta si mi se parea prea greu ca sa fie pe-acolo, dar nici n-aveam motive sa contrazic echipa de germani care rapelau de pe cealalta varianta. Am tras aer in piept si-am intrat pe fata spalata incercand o traversare directa spre cel de-al  doilea spit. Eram undeva intre spituri, intr-o pozitie de echilibru care nu-mi permitea sa ma intind ca sa asigur, cand piciorul stang a inceput s-o ia usor la vale. Din cauza temperaturii scazute cred talpa era destul de rigida desi granitul era foarte aderent, priza la piciorul stang chiar nu aveam decat fata care nu era suficient de cazuta, si fara piciorul stang fixat chiar nu puteam sa fac traversarea, pozitia nu-mi permitea sa ma intorc fara acelasi picior stang si ma gandeam cu groaza c-o sa cad... nu prea vedeam ce altceva pot face... ii spun lui Mihai sa fie atent c-o sa cad si... urc in sus :). Am facut o succesiune de miscari la limita aderentei cu picioarele alunecand usor si-am reusit sa ajung deasupra spitului la niste fisuri unde era mult mai bine. Apoi am iesit pe creasta, alte fate cazute cu spituri, dar nu mai era asa greu. Prin ghiduri se specifica aceasta zona ca fiind gradul 5a+, unii spun chiar mai putin, mie personal mi s-a parut cel putin 6/6+ (o miscare ce-i drept, dar una buna).

Un moment de respiro si contemplare: ce de departe venim...

Dupa lungimea asta mi-am dat seama ca mai avem mult... ca eram defapt putin mai sus de jumatatea traseului, in nici un caz inainte de varf asa cum sustinea Eric (fiul din echipa de germani, singurul din respectiva echipa care stia engleza si cu care puteam purta o conversatie). 

Undeva pe la jumatatea crestei pe o portiune unde peticele de zapada ne obliga sa facem slalom pentru a nu ne uda papuceii. In spate se vad cele 2 fire ale Vaii Bondasca si pe capatul promotroiului, ca o pata alba in padure, se vede cabana de la care am pornit dimineata.

Am mers in general cap schimbat, concomitent pe unele portiuni (desi Mihai prefera regruparile pentru a putea face poze), uneori mergeam concomitent fortati oarecum de semicorzile scurte de 45m, apoi pe o zona mai expusa la vant eu am inghetat destul de tare si am preferat sa-l las pe Mihai in fata.

Pe la amiaza vremea incepe sa se inchida si ne da mari emotii cand la un moment dat incepe sa ninga. Din fericire ninsoarea a durat doar vreo 15 minute...

Mi-am luat al doilea polar cand am inceput traseul, apoi destul de repede haina dupa ce-am vazut ca pe masura ce urcam vantul se inteteste in loc sa se calmeze, am luat si manusile cand mi-am dat seama ca nu-mi mai simt mainile si scapasem un friend din cauza ca strangeam prea tare caraba in care era prins, dar am amanat mult prea mult incaltarea cu a doua pereche de sosete de lana pentru ca asteptam o regrupare mai comoda... ma cam ingrozea gandul c-as putea sa-mi scap vre-un papucel si dus ar fi fost.

Aceasta fata cazuta cu multe fisuri mi s-a parut cea mai frumoasa portiune din intregul traseu.

Eu si Mihai desi urcam mai repede ne placea la nebunie s-o intindem in regrupari cu poze, admirat peisajul, glume... pana-i vedeam pe germani c-apar de dupa vre-un tanc si ne aminteam c-ar trebui defapt sa ne grabim.

Partea a 2-a