FotoBlogul lui Mihai C.

Taman Negara in 100 de imagini

2011-11-30T17:41:00.007+02:00

La drum...	Intrarea intr-un viespar subteran
O prima pauza	Spre mirarea noastra ghizii sunt incaltati cu un soi de pantofi de cauciuc
Primul urcus mai serios se desfasoare pe langa o suita de cascade	Poteca clara
Sedinta foto	Urmele unei viituri
Tabara din prima seara...	...si raul langa care am campat
	O rara fereastra in coronament ne permite sa vedem macar versantul opus
Furnici fara numar, fara numar...	...si un furnicar cocotat in copaci
	Un paianjen rabdator si bine camuflat

O pasare, la fel, bine camuflata	Zona mlastinoasa pe creasta, ceva nou pentru noi
	O prima orhidee
O alta... din pacate suntem in extrasezon si doar cateva specii sunt inflorite	Ajungem in partea inalta a masivului...
...si peisajul se deschide	O feriga epifita
Alte orhidee
	Probabil cea mai frumoasa din cele gasite in floare
	Vreme instabila desi ne aflam in perioada de maxima stabilitate
	Plante carnivore unele camuflate si pititeprin desisuri...
...altele din contra, isi etaleaza cu ostentatie capcanele viu colorate deasupra vegetatiei scunde
Pana la urma am avut totusi noroc si ne-a ploau doar de vreo 3 ori in cele 6 zile




	"Buricul" biodiversitatii: zeci, poate sute, de specii / mp

	Arbori pitici, modelati de conditiile dure de viata de la altitudine
Miss planta carnivora	Tabara din a doua seara, putin sub Gunung Tahan
Poza de varf

Un mic curs de apa grefat de-a lungul potecii... sau invers?
Forme interesante sapate de apa...	...in stratele de roca moale

	Din cand in cand mai traversamcate o portiune impadurita...

...apoi iesim din nou printre tufarisuri sub soarele dogoritor
	Cam culoarea asta o avea si apa de baut

	Acolo pe marginea platoului vom pune corturile la noapte
Protectie contra frigului...	...si contra insectelor
Urmeaza un apus de vis...

	...si un rasarit pe masura (panorama - click pe imagine)
(panorama - click pe imagine)	(panorama - click pe imagine)
Pe portiunile foarte abrupte sunt instalate scari metalice	Miriapod
Cea mai spectaculoasa portiune a traseului...	...o creasta stancoasa...
...cu numeroase portiuni expuse	Gata cu binele la altitudine, coboram ...
O jumatate de zi ne chinuim de-a lungul raului...	...timp in care suntem victime sigure pentru lipitori
Un ultim hop: urcarea pe Gunung Rajah (576 m)...	...unde avem parte de o ultima panorama asupra padurii
Rafflesia este cea mai mare floare din lume, din pacate, am gasit exemplarul din imagine ofilit	O pauza de cautat lipitori
Desi padurea e plina de serpi veninosi, inclusiv celebrele cobre, noi l-am intalnit doar pe acesta din imagine	Kuala Tahan, punctul terminus al drumetiei noastre

Citeste si articolul despre Taman Negara: Prima parte..., Partea a 2-a..., Partea a 3-a...

Traversând jungla asiatică - Taman Negara, Malaezia (partea a 3-a)

2011-11-28T15:44:00.000+02:00

(Partea 1..., Partea a 2-a...)

Ziua a patra ne poartă mai întai printr-o zonă de creastă expusă și accidentată. Urmează o coborâre abruptă printr-o pădure foarte întunecoasă, porțiune unde ghizii ne îndeamnă să iuțim pasul deoarece pe acolo, spuneau ei, mișună tigri si urși. In ciuda taliei nu foarte impresionante și a dietei în mare măsură vegetariene, urșii negrii asiatici sunt foarte agresivi față de om. In final ajungem la Kuala Teku unde ne bucurăm de reîntâlnirea cu râul după ce nu văzusem unul timp de 3 zile.

In mai multe rânduri suntem nevoiți să folosim scările de fier montate în locurile unde poteca devine cvasi-verticală.

Ziua a cincea este și cea mai grea pentru noi: poteca meandrează 7 kilometri la altitudine mică de-a lungul unor cursuri de apă și necesită dese traversări. Caldura este teribilă, lipitorile omniprezente iar poteca distrusă pe alocuri de viituri ne dă unele probleme de orientare. Ne felicităm că nu l-am ascultat pe Zul care propusese să parcurgem această porțiune cu o seară înainte, caz în care ne-ar fi prins noaptea cu siguranță traversând râuri. La trecerile peste râu vedem adesea mahseer-ii ieșiți la vânătoare în apă puțin adâncă. Pești răpitori de talie mare, rude ale crapului, sunt ocrotiți în râurile late și limpezi din Taman Negara. Se spune despre ei ca pot crește atât de mari încât pot ataca prăzi de talia unei maimuțe.

Ajungem într-o zonă cu vegetație foarte deasă și ii vedem pe Zul si Shaz grăbindu-se și în același timp vorbind între ei cu voce neobișnuit de tare. Privim mai atent în jur și observăm padurea răvășită, vedem culcușuri și multe grămăjoare pe care cresc ciuperci. Ne dăm seama că este un loc frecventat de elefanți și că aceștia erau undeva în apropiere. Faptul că nu vedeam la mai mult de câtiva zeci de metri în față din cauza desimii pădurii și fiind constienți că o întâlnire cu elefanții la mică distanță ar putea fi interpretată de aceștia din urmă ca un act de agresiune, ne face să iuțim și noi pasul. Un studiu recent estimează că în Taman Negara trăiesc în jur de 630 de elefanți asiatici, fiind cea mai numeroasă populație din regiunea Asiei de Sud-Est. Pe langa acestia, aici mai traiesc si aproximativ 100 de tigrii malaezieni, dar si cobre, gauri, rinoceri, leoparzi si dholi.

Zul ne arată contraforturile unui arbore gigant, rădăcini tipice padurilor umede ce au rolul de a oferi stabilitate trunchiurilor colosale cu înaltimi ce ating zeci de metri.

Dacă întâlnirea cu animalele enumerate este totuși puțin probabilă, în schimb întâlnirea cu nesuferitele lipitori este o certitudine. Lipitorile de uscat sunt mai abundente în aceste locuri decât în orice altă parte a lumii și iți pot identifica prezența cu ușurință după vibrațiile pașilor dar și cu ajutorul chemorecepției. Dacă te opreai într-un loc preferat de lipitori, de obiciei foarte umed și cu multă litieră, și priveai atent în jur vedeai lipitorile apropiindu-se din toate părțile, în cercuri concentrice. Odată ce a mușcat, o lipitoare desprinsă pur și simplu lăsa o rană ce sângerază abundent multă vreme și se vindecă complet doar dupa o perioadă de câteva săptămâni. Localnicii spuneau că preferă să le lase să se sature și să se desprindă singure, caz în care rana se închide și se vindecă mult mai repede.

Una din principalele dificultăți ale traseului sunt trecerile peste râu. Din cauza apei adanci și a curentului puternic, aceste traversări sunt deseori la limită, cu bagajele ridicate deasupra capului pentru a nu le uda. In cazul unor ploi abundente nivelul apei creăte și există riscul de a rămâne blocați. In porțiunea dintre Teku și Putih, pe traseul obișnuit, sunt necesare 8 treceri peste râu.

Ziua a șasea și ultima este una de uzură, o lungă dar lină coborâre spre Kuala Tahan, dăm de râul cel mare și întâlnim primii oameni; de când îi văzusem pe ultimii trecuseră 125 de ore.

Mai aveam foarte putin; în cele 6 zile am parcurs pe jos 80 km și o denivelare pozitivă de 2300 m, mergând în medie timp de 7 ore pe zi. Nu am forțat, la nevoie se poate merge mai mult și mai repede dar în acest caz am fi trecut cu vederea multe lucruri interesante și am fi avut mai puțin timp pentru admirat peisajul. In general am campat pe malul apei, mai puțin cele 2 nopți petrecute la altitudine. In zona joasa aerul este atat de umed încât hainele ude nu se mai uscă chiar dacă temperatura este foarte ridicată. Poteca se lărgește tot mai mult si devine drum ce ne poarta inapoi la civilizatie punand punct aventurii noastre. A fost una din acele experiente de neuitat si singurul regret cu care plecam este ca nu am vazut inflorite miile de feluri de flori, mai ales orhideele si rhododendronii, dar asta lasa o portita deschisa: cândva poate vom reveni.

(VA URMA - ALBUM FOTO)

Traversând jungla asiatică - Taman Negara, Malaezia (partea a 2-a)

2011-11-25T15:51:00.003+02:00

(Prima parte...)

A doua zi ne continuăm urcușul prin pădurea care devine din ce în ce mai scundă pe măsură ce câștigăm altitudine. Cu toate că parcurgem deja porțiuni de creastă, solul continuă să mustească de apă.

O scurtă dar binemeritată pauză la Belumut, unul din numeroasele locuri unde se poate monta cortul; în total de-a lungul celor 80 km există 17 astfel de tabere.

Plantele “carnivore” se găsesc în număr extrem de mare și dacă în pădure ele stăteau camuflate, sus pe platou și pe creastă ies deasupra covorului de arbuști, etalându-și capcanele ostentativ colorate în galben țipător.

Orhideele se găsesc de asemenea în număr incredibil de mare formând adevărate covoare și sunt cu precădere epifite. Din păcate ne aflam în sezonul mai uscat și doar puține specii sunt înflorite.

Fiind într-o perioadă neobișnuit de secetoasă, multe din izvoarele marcate pe hartă sunt reduse la simple ochiuri de apă stătută pe care nu riscăm să o bem. Izvoarele din zona înaltă au apa de culoare galbui-maronie din cauza rocilor și a abundenței substanțelor organice în descompunere, dar atât timp cât curge ghizii ne asigură că poate fi băută fără probleme, numind-o în glumă “ceai de munte”.

Pădurile înalte de zeci de metri se transforma treptat în vegetație de arbuști pitici ce de-abia ne mai ajung pana la brâu, iar puținii arbori care au avut îndrazneala să se ridice mai mult au fost sculptați de condițiile vitrege în forme dintre cele mai bizare devenind adevărați bonsai naturali.

Nu forțăm să ajungem pe vârf în a doua seară și hotărâm să înnoptăm la Bukit Botak, ultimul loc de cort înaintea urcușului final.

Poteca este bine “bătută” și nu ridică probleme de orientare, în plus există marcaje galbene reflectorizante și benzi colorate agățate în arbori care ne indică drumul iar în locurile abrupte pentru siguranță există franghii sau chiar scări metalice. In absența potecii, traversarea ar necesita probabil de 3 ori mai mult timp și efort și ar ridica probleme foarte serioase de orientare.

Ziua a treia ne duce de dimineață pe Gunung Tahan, la 2187 metri cel mai înalt punct al părții peninsulare a Malaeziei, iar apoi ne poartă în zona de altitudine înaltă cu vegetație scundă. După cele doua zile umede acum avem impresia că mărșăluim prin deșert sub un soare dogoritor ce ne obligă să ne acoperim creștetele și să bem multă apă. Seara montăm corturile pe un mic platou al crestei, într-un loc expus vântului. Pentru noi ambianța era perfectă după ce suferisem 2 zile de căldură și umezeală extreme, în schimb ghizii tremurau de frig și se infofoleau cu ce aveau mai gros. Am ales acea tabără special pentru a vedea apusul și răsăritul și într-adevăr suntem răsplătiți peste așteptări cu un fantastic spectacol de lumină și culoare.

Ne aflăm la 3 zile de mers de cea mai apropiată așezare umană sau drum, iar pădurea în jurul nostru pare să se întindă la nesfârșit. Dimensiunea locului este colpeșitoare și te face să rămâi cu gura căscată la propriu și să te simți mic, mic de tot.

(Partea a 3-a...)

Traversând jungla asiatică - Taman Negara, Malaezia (partea 1)

2011-11-24T10:19:00.004+02:00

- August 2009 -

In inima Peninsulei Malaeziene, în jurul Muntelui Tahan, se păstrează unul din ultimele mari petice de pădure primară ce acoperea până nu demult intreaga Asie de Sud-Est. Acest areal aproape neatins de mâna omului, protejat actualmente în cadrul unui parc național, este parte din masivul muntos Titiwangsa. A fost mai întâi o rezervație de vânătoare, începând cu anul 1925, apoi din 1939 suprafața sa este extinsă și devine Parcul Național “King George V”, iar în 1957 după declararea independenței de către Malaezia, devine Taman Negara, ceea ce se traduce pur și simplu: parcul național. Pădurea tropicală umedă ce crește aici este considerată a fi cea mai veche de acest fel de pe glob, având șansa de a evolua in-situ timp de 1,3 milioane de ani datorită reliefului și așezării prielnice. In ultima sută și ceva de ani, timp în care Malaezia a pierdut jumătate din vegetația primară de pe suprafața sa, Taman Negara a rezistat datorită inaccesibilității și valorii reduse a terenului accidentat pentru agricultură și a devenit unul din principalele refugii pentru multele specii amenințate din Asia de Sud-Est.

Un procent covârșitor din cei care vizitează Taman Negara merg la Kuala Tahan, o mică așezare de pescari de pe malul râului transformată în stațiune turistică. Acolo poți face scurte drumeții prin pădure: la pas, cu barca sau prin coronamentul arborilor pe cele cateva sute de metri de punți (Canopy Walk), suspendate la zeci de metri deasupra solului. Dupa 2-3 zile majoritatea pleaca multumiți c-au văzut Taman Negara; într-adevăr trebuie să ajungi măcar până acolo pentru a întelege o fotografie cu jungla, însă ca să vezi, să auzi, să simți cu adevărat acest loc trebuie să pătrunzi adânc în inima pădurii tropicale, pe lângă apele mari și limpezi, peste crestele zvelte. Si asta se poate face doar la pas, cu adapostul și proviziile în spate. Noi am ales să traversăm parcul național între "porțile" Merapoh situată în Est și Kuala Tahan, poarta sudică a parcului, trecând peste Gunung Tahan.

Pentru o astfel de traversare sunt necesare o mulțime de formalități și trebuie să recunosc că dacă nu am fi avut prieteni malaezieni care să se ocupe de această parte ne-am fi descurcat foarte greu. Cauzele principale sunt lipsa informațiilor, pentru că se incurajează turismul prin agenții, și dificultățile de comunicare cu oficialii parcului, care nu vorbeau nici o altă limbă în afara celor locale. In plus e absolut necesar să ai un ghid însoțitor, iar ghizii dispuși să se aventureze în parc pe mai multe zile sunt puțini, în general neavand voie să facă traversarea, fiecare fiind autorizat pe un anumit areal din parc. Spre marea noastră uimire am aflat că majoritatea acestor ghizi nu vorbesc engleza aproape deloc.

Din capitala Kuala Lumpur luăm trenul spre Merapoh și după o noapte comfortabilă într-un vagon de dormit,timp în care trenul înconjoară mult spre sud înainte de a se îndrepta spre destinația noastra, ajungem cam pe când se crapă de ziuă la Sungai Relau. Aici urmează un lung episod birocratic cu nenumărate ștampile, aprobări, autorizații și taxele aferente fiecăreia. Din fericire taxele sunt mici, excepție face plata ghidului pentru care am scos din buzunar în jur de 300 euro pentru 6 zile. In timp ce 3 persoane completează chitanțe și autorizații iar încă de doua ori pe atâția ne privesc curioși strânși în jurul unei mese rotunde, încercăm să-i mai tragem de limba pentru a afla detalii despre tura noastra însă fără succes. Ni se prezintă ghidul, apoi ne verifică și ne inventariază bagajele, fiecare piesă (îmbrăcăminte, pachet, punguță) este notată într-o listă și, așa cum vom afla mai târziu, la ieșire lista va fi comparată cu ce avem în rucsac (inclusiv în pungile de gunoi) pentru a se asigura că nu vom lăsa nimic în parc. Metoda s-a dovedit a nu fi 100% sigură pentru că în multe tabere, mai ales cele de pe coborârea spre Kuala Tahan – partea mai frecventată, era plin de diverse resturi abandonate.

Impreuna cu aprobările primim și o schiță foarte sumară cu profil altimetric pe care sunt marcate cele 2 intrări ale parcului, locurile de campare, câteva vârfuri și cursuri de apă, altitudinea și distanța în kilometri între diferinte puncte de pe traseu. In rest nu are nici măcar orientare dupa punctele cardinale și ne mirăm că și ghidul are aceeasi schiță. Am căutat bineînteles o hartă a zonei în timp ce ne documentam, însă fără succes.

Zul este ghidul nostru și cum nu vorbește nici o limbă străină, a adus cu el și un translator, pe Shaz, un student care se documentează pentru lucrarea de diplomă. Din nefericire însă nici repertoriul acestuia din urmă nu depășește câteva zeci de cuvinte în engleză. Obligativitatea angajării unui ghid ține de politica autorităților de a crea locuri de muncă pentru localnici. Fuseserăm avertizați de faptul că în general ghizii, în afară de forma fizică, nu au vreo pregătire specială de a face față unor situații limită, în consecință dacă se întâmplă ceva ești pe cont propriu!

Odată trecuți peste toate formalitățile, ne inghesuim cu tot cu bagaje în bena unei mașini de teren și pornim spre Laluan Jip, cel mai îndepărtat punct în care se poate ajunge cu mașina în interiorul parcului, mai departe putându-se înainta doar la pas.

Traseul debutează la altitudine mică cu câteva treceri peste apă. Ca dovada ca ne aflăm într-unul din punctele de maximă biodiversitate, vegetația se schimbă la fiecare pas îmbrăcând forme care mai de care mai exotice și pădurea din jurul nostru freamătă de viață. Deși auzim încontinuu zgomotul uneori asurzitor făcut de insecte și câteodată urletul maimuțelor sau zborul greoi al păsărilor rinocer, vizibilitatea este foarte mult redusă de desimea pădurii și nu reușim să zărim nimic. Observ picături de sânge căzute în potecă de la mare înălțime din coronamentul pădurii și rememorez o discuție cu Steven pe care îl întâlnisem cu ocazia vizitei la cascada de la Sungai Lepok și cu care vorbisem mult despre Taman Negara. La dorinta mea de a vedea tigri mi-a răspuns: “Tigrul este un animal foarte discret, dacă vei vedea unul va fi probabil ultimul lucru pe care îl mai vezi”. “Dar tigri de aici sunt mici!” protestez eu. “Dacă ne gândim la un tigru siberian înalt de 4 picioare și lung de 10, atunci da: este mic. Dar și unul lung de doar 7 picioare și înalt de 3 rămâne totuși o pisică a naibii de mare!”

Pădurile de joasă altitudine sunt dominate de speciile de dipterocarpaceae, arbori de talie mare cu înălțimi de zeci de metri ale căror semințe echipate cu “aripi” se răspândesc cu ușurință la distanță.

Această primă parte nouă ne pare destul de neplăcută, cu căldură sufocantă, umiditate exagerată și abundență de lipitori. Deși am încercat să mă antrenez cu alte ture scurte în condiții similare nu pot spune că eram obișnuit și că mă simțeam în largul meu. Hainele se umezesc în scurt timp iar pielea devine lipicioasă și ochelarii se aburesc foarte ușor, iar dacă încerc să îi dau jos am împresia că mi se aburesc chiar și ochii.

Din fericire parcurgem rapid acea porțiune de joasă înălțime, începem urcușul de-a lungul unor văi abrupte cu numeroase cascade și montăm cortul pentru prima dată la Kem Kor la 750 m altitudine. Deși mai aveam câteva ore bune de lumină, ghizii erau cam obosiți și în plus ne place zona: râul coteste larg si formează o plajă mare cu nisip si pietre, un loc bun de campat, de baie și, credeam noi, de văzut animale.

Singura posibilitate de cazare este la cort și cea mai bună opțiune este unul ușor pentru a nu avea foarte mult de cărat și rezistent la apă pentru că ne aflăm în pădurea tropicală umedă și aici plouă torențial cam în fiecare zi. Ghizii nostrii și în general localnicii care fac drumeție in zonă preferă în locul cortului clasic unul tip copertină care nu are laterale pentru că astfel, spun ei, ești mai aprope de natură.

(Partea a 2-a..., Partea a 3-a...)

Ultimele paduri in stare naturala

2011-11-18T17:06:00.002+02:00

In Masivul Gilau-Muntele Mare, printre pajisti si paduri secundare de diferite feluri, diverse infrastructuri si alte forme de deranj uman, se pastreaza cateva petice in care padurea creste aproape ca si cand omul nu ar fi existat: molizi, brazi si fagi atat de grosi incat e nevoie de 2-3 oameni voinici sa ii imbratiseze, iar in jurul lor alti arbori de toate varstele, de la puieti la exemplare doborate de vreme. Un ciclu al vietii complet, fara etape lipsa. Un ecosistem ajuns la maturitate, care si-a gasit echilibrul si care pastreaza intreg spectrul biodiversitatii ce il caracterizeaza.

Padurea din imagine nu beneficiaza de o protectie specifica desi se afla intr-un areal protejat, putand fi oricand defrisata chiar si legal. Situatia prezentata este generalizata la intreg teritoriul tarii.

Conform unor estimari aceste paduri mai ocupa azi doar aproximativ 3% din totalul padurilor Romaniei. Daca luam in calcul faptul ca doar 27% din teritoriul tarii este in prezent impadurit, ajungem la concluzia ca ecosistemele forestiere naturale abia daca mai ocupa 0,8% din teritoriul Romaniei. Daca nu se face nimic pentru protejarea stricta a lor, acestea vor disparea cu totul in urmatorii ani.

Exista o initiativa ce isi propune modificarea legislatiei astfel incat aceste paduri sa fie incluse intr-o categorie speciala si protejate strict. Detalii se gasesc pe site-ul: padurivirgine.ro. Orice sprijin ajuta. Puteti incepe prin a semna petitia adresata Ministrului Mediului si Padurilor pe aceasta tema!

Corsica - Punta Castellacciu si Monte Senino - (partea a 2-a)

2011-08-26T15:52:00.004+03:00

Spre deosebire de toate celelalte drumetii, unde am intalnit multa lume, aici avem privilegiul de a avea intreg muntele doar pentru noi.

Privire inapoi spre Punta Castellacciu

Golful Porto

Ajungem pe varful lui Monte Senino unde nu ne mai saturam sa privim in jur.

Capo Rosso si turnul genovez Turghio

In cele din urma pornim inapoi, am mai fi stat dar timpul ne preseaza iar apa e si ea pe terminate.

Facem din nou slalom printre megalitii rosii din riolit si bazalt.

Astfel de paduri de stejar acopereau cu doar cateva sute de ani in urma mare parte din teritoriul insulei, intre timp, prin "grija" omului, ele au fost inlocuite de maquis.

Mica asezare Girolata si portul de unde pleaca cele mai multe ambarcatiuni spre Scandola.

Punta Castellacciu (dreapta) si Monte Senino (stanga) vazute in contralumina dinspre Porto

Cititi prima parte aici...

Corsica - Punta Castellacciu si Monte Senino - (partea 1)

2011-08-23T17:55:00.003+03:00

Parcurgerea promotoriului stancos al Capului Senino ce desparte golfurile Porto si Girolata a fost cea mai spectaculoasa drumetie pe care am facut-o in Corsica. Extrem de frumoase au fost privelistile dar si traseul in sine: un labirint de piatra printre megaliti, prin canioane si valcele prabusite, traversand portiuni impadurite sau cu maquis iar in tot acest timp avand practic marea la picioare.

Vedere spre Golful Girolata; in deapta se vede Scandola iar in stanga Castellacciu si Senino, varfurile pe care urma sa urcam.

Punta Castellacciu (585 metri) vazut din Bocca a Croce (Col de la Croix).

O prima portiune se merge printr-o padure xerofila unde ne intersectam cu o turma de mistreti.

Una din putinele flori intalnite. De vina a fost in mare parte perioada secetoasa in care ne aflam.

Peninsula Scandola: in anii '60 aici si-au gasit refugiul ultimele foci calugar corsicane. Desi intre timp acestea pierisera, sub inspiratia acestui fapt, in 1975 zona este declarata rezervatie naturala cu protectie stricta, accesul fiind interzis pentru a-i pastra nealterat caracterul natural. Sunt protejate ecosisteme costiere foarte complexe cu bioconcretiuni de suprafata dar si formatiuni coraligene la adancimi mai mari, specii de pasari, delfini si altele. Din pacate faima acestui loc a creat in jurul sau o mica industrie turistica: sute de ambarcatiuni, unele cu motoare de mare putere si mii de turisti, se imbulzesc zilnic in jurul peninsulei sufocand zona.

Versantii stancosi extrem de abrupti se prabusesc direct in mare.

Monte Senino (619 metri) vazut de pe Punta Castellacciu.

Spre Monte Senino traseul devine un adevarat labirint de piatra prin care ne orientam cu ajutorul momailor si a unor mici puncte de vopsea.

Golful Porto

La un moment dat traseul trece printr-un canion atat de ingust incat pe alocuri abia te poti strecura.

Partea a 2-a...

Corsica - plajele din Nord si desertul Agriatelor

2011-08-05T10:04:00.001+03:00

In Nordul insulei Corsica, de-a lungul extremitatii nordice a desertului Agriatelor, intre St. Florent si Ogliastro, se intinde pe o lungime de aproximativ 50 km cea mai lunga portiune de litoral salbatic de la Marea Mediterana. Noi am parcurs o treime si ceva din acest litoral, pana la Saleccia unde am ramas peste noapte in sigurul camping din zona.

Experienta senzoriala este maxima, aromele de maquis se amesteca cu cele ale marii iar culorile peisajului sunt absolut senzationale.

Plajele din aceasta zona sunt considerate a fi cele mai frumoase din Corsica.

La gurile de varsare ale raurilor s-au format mici lagune despartite de mare prin cordoane de nisip ce formeaza plajele. In rest tarmul este stancos sau, in unele locuri, cu ingramadiri de pietris de diferite dimensiuni.

Apa limpede capata culori spectaculoase in functie de adancime si culoarea substratului.

Un cormoran se odihneste pe o piatra de langa tarm iar apropierea nostra nu pare sa-l ingrijoreze.

Pe un promotoriu stancos, la 2 pasi de mare, se pastreaza ruinele turnului genovez Mortela. In 1794, doua nave britanice de razboi cu peste 100 de tunuri la bord au asediat si bombardat turnul timp de 2 zile pana cand cei din interior s-au predat. Zidurile erau atat de solide incat turnul a ramas partial in picioare iar din cei 33 de oameni care il aparau doar 2 au fost ucisi in timpul asediului.

Poteca serpuieste de-a lungul malului stancos cu dese urcari si coborari care desi sunt scurte au insumat totusi, la finalul zilei, cateva sute de metri de denivelare pozitiva.

Plaja Loto, preferata noastra, cu apa extrem de limpede si cu nisip fin si alb, e usor accesibila doar de pe mare. Se mai poate ajunge aici pe jos in cateva ore de-a lungul litoralului sau exista un drum de pamant care ajunge in apropiere dar este practicabil doar cu masini de teren.

Plaja Saleccia, mult mai intinsa si mai cunoscuta decat Loto, e si mai greu accesibila: aproximativ 5 ore de mers pe jos de-a lungul litoralului, sau cu masini de teren, sau de pe mare cu ambarcatiuni mici neavand ponton pentru vaporase ca si Lotto. La Saleccia apa e mai adanca si mult mai agitata, cu alge si in consecinta mult mai putin limpede, iar nisipul e mai rosiatic.

A doua zi prefer sa scurtez promotoriul ce desparte cele doua plaje, ocazie cu care sa pot admira si partea interioara a desertului Agriatelor.

Pe prima portiune traversam o padure de pini de Alep ce creste pe dunele de la Saleccia.

La doar cativa kilometri de tarmul marii relieful este deja foarte framantat. Agriate nu e tocmai un desert asa cum ne-am astepta, fiind acoperit de vegetatie de maquis iar in albia raurilor exista mici iazuri si mlastini. Confuzia vine din faptul ca terenul nu este propice pentru agricultura primind in consecinta, eronat, titulatura de "desert".

Plaja si laguna Loto vazute de pe inaltimile din apropiere.

De la Loto, pentru a castiga cateva ore de baie si pentru a ne bucura de plaja, luam vaporasul...

...inapoi spre St. Florent.

3 zile pe GR 20, Corsica (ep. 3)

2011-07-22T09:04:00.005+03:00

A treia zi (a patra daca o numaram si pe cea de odihna) parcurgem etapa dintre Refuge de Carrozzu si Refuge d'Asco Stagnu (Haut Asco) ocazie cu care urcam din nou la peste 2000 metri altitudine.

Un pod foarte fotogenic si care tremura la fiecare pas atunci cand treci pe el; necesar nu era pentru ca se putea trece foarte bine valea si fare el.

Dispunerea aproape orizontala a stratelor de roca dau un aspect de ruina iar valea este practic o sucesiune de mici cascade si bazine cu apa cristalina.

Maaareeaaaaa...

Ajungem la Muvrela, un mic lac de origina glaciara...

...suspendat pe o treapta sub Col de Stagni, pasul prin care urma sa trecem pe partea opusa a crestei.

Ochiul de apa al lacului din ce in ce mai mic si...

...mai mic pe masura ce urcam spre sa.

Vedere din Col de Stagni spre partea cea mai inalta a Corsicii.

Parcurgem creasta pe o scurta portiune inaintea unei noi coborari lungi si abrupte.

Banda alb-rosie ne-a insotit pe intreg traseul...

Incepe coborarea...

In vale se vede Haut Asco, accesibil cu masina pe un drum panoramic; este punctul obisnuit de plecare pentru cel mai inalt varf din Corsica. In acelasi timp este primul loc de unde te poti retrage usor de pe GR20.

Un exemplar de pin crescut la mare altitudine unde conditiile de viata sunt extrem de vitrege. Se observa forma de umbrela ce maximizeaza captarea razelor solare pe de o parte iar pe de alta parte face arborele mai putin expus la a fi doborat de catre vanturile foarte puternice.

Pe ultima portiune strabatem o padure de pin negru cu multe exemplare monumentale.

Privim cu oarecare parere de rau prin usa cortului spre Monte Cinto (2707 m). "Acoperisul corsicii" ramane acolo, il vom urca data viitoare.

La final cateva informatii, sfaturi si impresii in viziunea Mihaelei:

---

Traseul GR20 e intr-adevar solicitant in primul rand datorita terenului accidentat, cu portiuni de echilibristica si catarare elementara.

A fost destul de aglomerat campingurile fiind aproape pline desi eram la jumatatea lui iunie, iar sezonul incepe din iulie.

E un traseu spectaculos datorita diversitatii peisajului si mie mi-a parut foarte rau ca ne retragem - mi-ar fi placut mult sa termin macar partea nordica.

Asa cum a spus si Mihai, traseul GR20 se parcurge de obicei in 15 zile fiind impartit in 15 etape de cabanele (gites d'etape) unde se poate innopta (innoptarea pe traseu e interzisa atat sub forma de campare cat si sub forma de bivuac).

9 dintre etape se desfasoara pe partea nordica si se spune c-ar fi mai solicitante, dar si mai spectaculoase, si celelalte 6 etape pe partea sudica unde relieful nu mai e atat de energic si varfurile sunt mai putin inalte.

Pe langa punctele de acces/retragere principale (Calenzana in extremitatea nordica, Conca in extremitatea sudica si Vizzavona care separa partea nordica de cea sudica), mai exista puncte intermediare accesibile cu masina.

Am intalnit multe persoane de varsta a treia care mergeau majoritatea mai bine ca si tinerii si erau foarte satisfacuti cand ajungeau printre primii la urmatorul camping.

Defapt pentru majoritatea ruta era un fel de maraton neoficial: se trezeau dimineata foarte devreme pe la 4-5 dimineata, porneau in ritm alert si ajungeau in general pe la amiaza (unii chiar la ora 11) la urmatorul camping unde se opreau pe terasa cu o bere in mana si faceau glume pe seama celor care ajungeau dupa ei.

Bine-nteles ca acesti maratonisti nu aveau bagaje prea mari si nici nu prea aveau nevoie deoarece cabanele de pe traseu ofera mese (unele doar meniu fix, altele ofera si alternative), bauturi (bere, racoritoare, vin - vinul era cel mai ieftin :)), posibilitati de gatit (butelia, aragazul si vesela sunt gratuite in unele cabane pentru toata lumea; la una din cabane era amenajata afara o bucatarie pentru cei care stateau cu cortul, dar fara sa fie vase), iar pentru cazare se putea dormi in cabana sau in corturile cabanei gata instalate si echipate cu izolir, sau cu echipamentul personal pe langa cabana in locurile special amenajate.

Am intalnit si alergatori adevarati care chiar alergau in sort si maieu, doar cu un sistem de hidratare in spate, dar si familii cu copii sau grupuri mai putin antrenate care vroiau doar sa ajunga pana la apusul soarelui la urmatorul camping.

Noi am mers complet echipati cu cort, izolire, saci de dormit, primus gaz cu vesela si mancare, cu autonomie de aprox 6-7 zile urmand sa refacem proviziile sau sa le completam pe traseu. Apa luam fiecare de la refugiu 3 l/pers si eventual o improspatam la izvoarele de pe traseu.

Am incercat sa dormim o noapte in cabana si nu ne-a placut deloc: am avut sforaitori toata noaptea, lumea se culca de la ora 8 seara si se trezea de pe la 4.

Mancarea era destul de scumpa: 17-20 euro cina constand in supa, paste sau cartofi si chec ca si desert, iar micul dejun de 10 euro consta in paine, un patratel de unt, o cutiuta de gem si cafea sau ceai. Omleta era intre 6 si 15 euro dar nu se gasea peste tot. O bere era 6 euro. Apa captata din apropiere era gratis.

Dusurile erau gratuite, in general cu apa rece si se statea la cozi mari, iar cei care asteptau incercau sa-l zoreasca pe cel de sub dus. Desi existau toalete, se foloseau foarte mult si tufele si era destul de urat desi eram inca la inceput de sezon.

Cazarea era 12 euro in cabana, 7-8 euro corturile cabanei cu saltele gonflabile si 6 euro cu echipamentul personal; se plateste per persoana. Sunt unii care "imprumuta" neoficial peste noapte saltelele din corturile ramase neocupate.

La Calenzana se ajunge mai greu: din Calvi, princapalul oras din apropiere, exista autobus dar nu prea convine ora, un taxi e destul de scump (am auzit ceva de 80 euro), cu autostopul sunt sanse destul de mici dar exista, sau se poate pe jos de la campingul "Dolce Vita" din intersectia cu drumul principal spre Calvi.

Noi am stat la campingul "Dolce Vita" (22 euro/noapte 2 persoane, un cort si o masina) si am mers cu masina pana in Calenzana, in parcarea gratuita de la monument (parcare mare, cu umbra multa), dar am vazut la intoarcere ca exista si un camping de tipul "Gite d'etape" la intrarea in Calenzana.

Ne-am retras de la Haut Asco cu autobusul pana la Ponte Leccia, 15 euro/pers cu chitanta, dar l-am asteptat pana la 11.30 desi vorbisem cu soferul ca vrem sa plecam la prima ora iar el ne-a indicat ora 9. In continuare urma sa luam autobusul sau trenul pana in Calvi, si de acolo sa incercam sa recuperam masina. Cum trenurile erau in greva, am asteptat la autobus cateva ore impreuna cu alti treckeri care veneau de la Vizzavona (orele comunicate pentru sosirea autobusului variau intre 13.30 si 18.30), apoi am aflat ca si autobusele au inceput greva. Cei de la punctul de informare pentru turisti ne-au sfatuit sa ne grupam si sa luam un taxi; am fost 6 persoane si am platit in total 190 euro - noroc ca ne-a dus direct la Calenzana.

Cam asa e transportul pe insula. Majoritatea ajung in Corsica cu feribotul (in general din Italia e mai ieftin), iar principalul port ieftin e Bastia.

Noi am platit 80 euro 2 persoane plus masina pentru fery Livorno-Bastia cu bilete luate din timp (cam o saptamana si ceva inainte) si ales pretul minim (bilete care nu se pot anula), apoi am mers cu masina linistiti pana in Calvi. Cei care n-au avut masina, au aflat in Bastia ca nu se poate merge cu trenul si-a rezultat un haos general la autobuse, acestea acordand prioritate grupurilor mari.

---

Speram sa ne intoarcem candva sa parcurgem intregul GR20 pentru ca este intr-adevar spectaculos si il recomandam cu caldura oricui pentru lista "DE FACUT". Atentie, a se servi doar cu genunchi buni si antrenati!

Cititi si:
3 zile pe GR 20, Corsica (ep. 1)
3 zile pe GR 20, Corsica (ep. 2)

3 zile pe GR 20, Corsica (ep. 2)

2011-07-14T10:47:00.006+03:00

A doua zi pornim intr-o noua etapa cu punctul final la refugiul Carrozzu.

Etapele se succed cam pe acelasi calapod: de la refugiul aflat la 1000+ metri altitudine te urca pieptis pana la 2000+, dupa care se urmeaza creasta mai mult sau mai putin matematic pana intr-un punct de unde te coboara din nou abrupt spre celalalt refugiu.

Un peisaj care ne aduce aminte de deserturile din California si Utah.

Ajungem in creasta si peisajul devine antagonic: intr-o parte se vad versanti prapastiosi si un peisaj auster cu partea inalta a muntilor din Corsica pe fundal...

...in timp ce in partea opusa muntii domoli se pierd in mare.

Parcurgem portiunea de creasta cu numeroase sus-josuri, scurte insa.

Urmeaza o coborare de 600 metri pe teren destul de accidentat si instabil.

A treia zi facem pauza, prilej sa ne odihnim dar si sa socializam, iar seara avem parte de un apus spectaculos.

Cititi si:

3 zile pe GR 20, Corsica (ep. 1)

3 zile pe GR 20, Corsica (ep. 3)

3 zile pe GR 20, Corsica (ep. 1)

2011-07-11T13:01:00.004+03:00

GR20 (Grande Randonnée) strabate insula Corsica de la N la S (de fapt usor NV-SE) fiind considerat cel mai "dur" traseu de acest fel din Europa si in acelasi timp cea mai spectaculoasa drumetie din lume. Are in total aproximativ 180 km, 10.000 metri diferenta de nivel pozitiva si se parcurge de obicei in 15 zile intre Calenzana si Conca. Noi am parcurs doar primele 3 sectiuni ale traseului, oprindu-ne la Asco Stagnu.

Relieful foarte energic a creat un peisaj extrem de variat, exotic, ce ne surprinde la fiecare pas cu noi si noi perspective spectaculoase. Cu toate ca soarele de iunie dogoreste, la umbra este destul de placut iar din cand in cand adie briza. Pe masura ce urcam soarele devine tot mai puternic, noroc ca si briza castiga in intensitate.

Padure de pini mediteraneeni...

...si un detaliu cu scoarta lor mozaicata.

Pini si celebrul maquis, vegetatie secundara formata din tufisuri scunde ce se instaleaza in locul padurilor defrisate, aflat la aceasta altitudine in plina floare. In jur zboara multime de fluturi si aproape toate plantele din jur emana uleiuri aromatice, cu miros imbatator astfel incat impresia permanenta este ca ne plimbam printr-o piata de parfumuri si condimente.

Traversam peste un prim pas si peisajul se schimba radical.

Apar si primii munti "adevarati", asta dupa ce cu o noapte inainte am dormit pe malul marii.

Traseul devine destul de accidentat, un adevarat labirint de valcele si brane.

Pinul de Corsica (Pinus nigra laricio), o varietate de pin negru european care mai creste doar in Sicilia si Sudul Italiei.

Vedem in sfarsit Refugiul Ortu di u Piobbu, cocotat pe un promotoriu stancos. Desi pare aproape, mai avem insa ceva de mers pana la el pentru ca poteca urmeaza curba de nivel spre stanga.

Cititi si:

3 zile pe GR 20, Corsica (ep. 2)

3 zile pe GR 20, Corsica (ep. 3)

Colilia din Cheile Tureni

2011-07-06T14:19:00.001+03:00

La sfarsitul lunii mai, pe un versant stancos din chei inflorise "lanul" de colilie (Stipa sp.)...

La narcise - Cheile Cetii, Piatra Cetii, livada lui Nea Petric (ep. 2)

2011-06-03T12:24:00.001+03:00

Dupa o noapte la cort in poienile-livezi de pe valea Cetii, dimineata vizitam Cheile Cetii sau "Baile Romane" cum le spun localnicii.

Cascada de la "Baile Romane"

Apoi ne luam talpasita in directia Piatra Cetii...

Priviri iscoditoare

Piatra Bulzului

Piatra Craivii

Narcise pe Piatra Cetii

Ce de departe venim! Undeva in stanga se deslusesc stancile din Cheile Cetii iar in dreapta se vede Valea Galdei.

Ajungem si in livada lui Nea Petric cu narcise...

si meri infloriti.

La narcise - Cheile Intregalde, Muntele Cetii (ep. 1)

2011-05-26T10:58:00.005+03:00

A venit vremea narciselor! Anul asta am incercat sa mergem in cat mai multe locuri in care cresc inca aceste spectaculoase plante. Am inceput cu cele de pe Muntele Cetii, loc pe care l-am vizitat in fiecare luna mai din ultimii 4 ani. Urcam de la Modolesti pe langa abruptul Cheilor Intregalde, apoi peste platoul carstic si coboram spre livada cu narcise a lui Nea Petric din Tecsesti.

Pana sa ajungem la narcise gasim cateva orhidee salbatice.

Dupa urcarea sustinuta, un prim popas deasupra Cheilor Intregalde.

Valea Galdei in amonte de Intregalde

Dam peste primele narcise si toata lumea se imprastie sa le admire / fotografieze. Din pacate intreaga pajiste a fost incendiata, focul ajungand pana in padurea de pin de deasupra cheilor dar care, din fericire, nu a ars. In schimb frunzele narciselor sunt toate carbonizate de la jumatate in sus.

Plecam mai departe in speranta ca nu s-a intamplat acelasi lucru si cu restul pajistilor si norocul ne surade.

Cer de primavara

Totusi sunt mai putine narcise decat in anii anteriori, la asta contribuind probabil si perioada rece de la sfarsitul lunii aprilie.

Narcissus stellaris

Sedinta foto

In poiana de sub Vf. Gorunu narcisele inflorite sunt in numar mai mic decat in alti ani. Se vad si aici urmele incendierii tarzii a pajistii care a afectat evident narcisele.

(Va urma...)

Atenție la Zmăoaică! (actualizat)

2011-05-23T12:11:00.003+03:00

Ieri am vazut zmaoaicele inflorite prin Cheile Tureni. Erau mai putine si mai mici ca altadata, probabil din cauza frigului si a secetei din primavara asta. In schimb mi-am adus aminte de ideea de a reedita articolul despre zmaoaica de acum 4 ani cu o varianta mai detaliata. Lectura placuta!

---

Cei obișnuiți să cutreiere zonele mai sălbatice au observant și admirat cu siguranță o plantă înaltă până la genunchi, cu formă piramidală, frunze lucioase, întunecate la culoare și o inflorescență bogată cu nuanțe ce variază de la roz-purpuriu spre alb.

Dacă nu ați ghicit deja, este vorba de zmăoaică, frăsinel (nume derivat din evidenta asemanare a frunzelor sale cu cele de frasin), floarea de foc sau Dictamnus albus, pe numele său științific.Plantă termofilă, se simte cel mai bine in zonele de silvo-stepa dar cum aceste arii au fost cele mai agresate de om, in special prin culturi si pasunat, și cum zmăoaică este o plantă sensibilă la astfel de agresiuni, s-a retras treptat spre zonele mai sălbatice, greu accesibile si mai puțin umblate. In prezent o întalnim frecvent în zona Transilvaniei prin arealele cu stâncării calcaroase (Cheile Turzii, Turului, Vălisoarei, Piatra Cetii etc.), unde împânzeste mai ales versanții însoriți înflorind abundent in perioada mai-iunie.

Frumoasa zmăoaică ascunde însa un secret periculos: contactul pielii în special cu florile sau capsulele de semințe, dar și cu alte părți ale plantei, urmat de expunerea suprafeței respective la soare provoacă apariția unor dermatite severe, asemanatoare unor arsuri și care in cazurile grave, cand suprafața afectată este mare, pot necesita chiar spitalizare.

Vina pentru arsuri o poarta un ulei volatil secretat de această plantă aromatică, numit dictagymnin și care în prezența soarelui se descompune fotochimic rezultând, printre altele, un isopren foarte inflamabil și care fierbe la doar 34 oC. Deși nu sunt la fel de dureroase ca și cele clasice, arsurile de zmăoaică sunt destul de persistente și lasă urme vizibile sub forma unor suprafețe hiperpigmentate, mult timp după ce pielea s-a vindecat.

Uleiurile aromatice sunt secretate și emise cu intensitate mai mare în zilele calde și, în absența vântului care să le împraștie, formeaza în jurul plantei un nor concentrate și foarte inflamabil. Dacă într-un astfel de moment apropiem o flacără de tufa de zmăoaică avem șansa să o vedem cuprinsă de flăcări și să ardă 1-2 secunde fără însă ca planta să fie afectată în vre-un fel. In timp s-au raportat cazuri de autoaprindere ale unor astfel de tufe, ceea ce a dat nastere ideei că acest fenomen ar putea fi o explicație pentru tufișul care arde din Biblie: “iată că tufa de maracini ardea cu vâlvătăi și totuși tufa de maracini nu se mistuia” (Exodul 3:2). Această ipoteză, desi rațională, este însa puțin probabil să fie reală având în vedere că nu s-a semnalat prezența zmăoaicei în zona Peninsulei Sinai.

Așadar dacă întâlniți zmăoaica, deschideți bine ochii, admirați-o în voie dar, atenție la “muscătura” ei!

Gradina cu fluturi din Kuala Lumpur

2011-05-03T17:37:00.001+03:00

Cateva imagini din august 2009 pe care, avand prea mult material foto, nu le-am mai publicat atunci. Cateva cuvinte despre Butterfly Garden din Kuala Lumpur puteti citi intr-un material tot din 2009, insotit de fotografiile Mihaelei.

De la Vidolm spre Ardascheia

2011-04-29T16:00:00.004+03:00

In a doua zi de Paste am hotarat sa facem o tura pana la paduricea de larice dar pana la urma am ajuns pe partea opusa a Vaii Vidolmului, pe culmea Ardascheii. Planul l-am schimbat vazand in sat cateva larite carora de-abia le mijisera mugurasii iar noi vroiam sa le vedem in verdele crud al primaverii; asadar am decis sa revenim acolo peste vreo 2 saptamani.

"Comitetul de intampinare" de la Vidolm

Ferigi sfioase

Ciubotica cucului (Primula officinalis)

In urcare spre Vf. Ardascheia (1250 metri)

Valea Vidolmului

Valea Aiudului cu Cetatea Coltesti si Cheile Valisoarei iar in plan indepartat se vad Fagarasii inzapeziti.

Piatra Secuiului, Coltii Trascaului si Rimetea vazute de pe varf

Poienita cu mesteceni

In coborare de pe Ardascheia

Se lasa seara

Ampoita - Tabara de catarat C.A.R. Universitar, primavara 2011

2011-04-22T12:39:00.003+03:00

In 16-17 aprilie s-a desfasurat a 7-a tabara de catarat organizata de C.A.R. Universitar Cluj, in zona "Calcarele de la Ampoita", loc unde reveneam la un an jumate de la tabara de toamna din 2009. Am fost in total 44 de participanti, cu 9 mai multi decat la precedenta tabara desfasurata la "Cetatea Lita" in octombrie. Vremea a fost rece si inchisa sambata si de vis duminica! Dar mai bine sa lasam si de data asta imaginile sa vorbeasca...

Dupa flori la Scarita - Belioara

2011-04-07T15:20:00.002+03:00

Abruptul Scaritei continua sa ma impresioneze de fiecare data cand il vad; de data aceasta am fost la vanatoare de flori de primavara... cu aparatul foto bineinteles.

Deditei vineti (Pulsatila vulgaris)

Ghiocei (Galanthus nivalis)

Liliac salbatic (Daphne mezereum)

"La Mateoaie" (panorama - click pe imagine)

Muntele Mare este inca acoperit cu zapada (panorama - click pe imagine)

In departare se vede abruptul Bedeleului

Branduse de primavara (Crocus heuffelianus)

Vedere de pe buza abruptului

Valea si Cheile Pociovalistei (panorama - click pe imagine)

Mestecenii, pionierii padurii

Salas de vara (panorama - click pe imagine)

Cosul Belioarei (Boului)

Ski la "Portile Soarelui"

2011-03-30T13:06:00.002+03:00

La mijloc de martie am mers la schi de partie la "Portes du Soleil" la granita dintre Franta si Elvetia. Si in Alpi aceeasi lipsa de zapada ca si in Carpati. In plus fiind martie si altitudine nu foarte mare (1600-2500 m) a fost foarte cald si zapada umeda. Dupa-masa partiile deveneau un labirint printre dambele de zapada.

In prima zi am avut parte de cer inchis, apoi a iesit soarele, apoi a nins abundent iar in ultima zi a iesit din nou soarele.

Dimineata la una din terasele cabanelor unde se putea lua masa pe partie. Deocamdata doar cativa somnorosi isi beau cafelele, la amiaza insa aceste terase devin neincapatoare.

De la Les Gets se vede Mont Blanc-ul.

Cateva panorame cu "Muntele Alb" - click pe ele pentru a le vedea la dimensiune mare.

Pe partie la Les Gets; in vale se vede oraselul Morzine.

Avoriaz, statiunea unde am fost cazati. Am rezervat si platit in avans pentru un anumit tip de camere si am primit altele, mai mici evident.

Pe partie la Avoriaz

Un foarte cochet local pe partie, luam pizza si "plat du jour".

Urcam cu teleschiul prin marea de nori.

Din anumite perspective, Alpii din aceasta zona par salbatici...

O iluzie ce parea extrem de reala: in spatele crestei zimtate mai exista una, domoala, acoperita cu zapada; in realitate erau doar norii.

Ultima zi, pe partea Elvetiana e chiar mai evident faptul ca a venit primavara!

Bonsaiul din Cheile Tureni - dupa 2 ani

2011-03-10T16:59:00.002+02:00

La 2 ani dupa ce l-am fotografiat prima data (vezi aici) pare sa fi ramas la fel de mare. Era acolo si in 2003 cand am mers prima oara in cheile Tureni si nici de atunci nu pare sa fi crescut prea mult.

De data asta "scena" a fost impodobita cu zapada.

Cheile Tureni - soare si catarat

2011-03-08T16:06:00.002+02:00

Incet-incet vine totusi mult asteptata primavara. Ca dovada vedeti mai jos ce am facut sambata trecuta...

Chiar daca nu am gasit ghiocei cum speram, am avut soare si vreme de primavara adevarata.

Generatii...

Pe "Cap in gura" (8-)...

O plimbare pe Muntele Buscat

2011-03-04T14:22:00.002+02:00

O noua plimbare prin Apuseni, de data aceasta in zona Varfului Buscat (1676 m) din Masivul Muntele Mare.

Pe o ceata foarte deasa singura delectare au fost detaliile vegetatiei imbracate in chiciura.

Pe platoul Buscatului

O plimbare prin satul Maguri

2011-02-17T17:29:00.003+02:00

Duminica am facut o plimbare de cateva ore prin satul Maguri din Apuseni.

Era cald si putina zapada se topea vazand cu ochii.

Cu noroc

Din Racatau parcurgem pe jos cei 5 km pana sus in Maguri.

Satul Maguri este atestat documentar din anul 1724 sub numele de Magura Alpestris.

Situat la altitudine medie de 1300 metri, satul Maguri este probabil cea mai inalta asezare umana permanenta din Romania.

Casele sunt risipite pe platou cat vezi cu ochii si face sa para ca satul se intinde la nesfarsit.

Lebedele de pe Lacul Gilau - 2011

2011-02-15T17:35:00.001+02:00

Lebedele au sosit si iarna asta in numar mare pe Lacul de la Gilau. Acum cateva zile am numarat in jur de 30 exemplare iar lacul era aproape complet dezghetat.

Cu schiurile pe la Iezerul Ighiel

2011-02-03T16:38:00.001+02:00

Auzind ca prin Trascau ar fi ceva mai multa zapada decat in restul Apusenilor am facut o tura in zona Iezerului Ighiel.

Din pacate zapada a fost doar cat sa umbli pe schiuri nu si pentru coborari.

Iezerul Ighiel cu forme ciudate pe gheata care il acoperea.

Pietrele de la Ampoita in lumina apusului; la final am zabovit putin la Mama Luta la placinte...

Pe Creasta Costila Galbinele

2011-01-28T15:53:00.006+02:00

Nu am parcurs decat portiunea inferioara, nou amenajata intrare in traseul clasic, cea veche fiind, se pare, afectata de cadrea unei stanci de mari dimensiuni.

Urcam spre refugiul Costila. Dupa o saptamana de frig s-a incalzit brusc si prin padure ploua cu apa topita din zapada.

Creasta Costila-Galbinele

Ajungem repede la refugiu.

Coltul Galbinele si Muchia Coltilor vazute din apropierea refugiului.

Valea Costilei

Prima portiune este pe un valcel cu ceva copacei dar pe care zapada este totusi instabila, asa ca ne legam in coarda.

In timp ce filam observ, in dreptul meu dar pe versantul opus al vaii Galbinele, un urs masiv ce se plimba pe branele inguste cu lejeritatea unei capre negre. Mai multe imagini cu ursul puteti vedea aici: Ursul de pe Valea Galbinele

Iesim pe o fata inclinata, cu praguri si cam friabila. Zapada se topeste si apa siroieste pe stanca.

Faptul ca nu suntem deloc familiarizati cu mersul la coltari pe conglomerat ne intarzie inaintarea. Aceasta portiune este bine echipata cu ancore si pitoane.

Urmeaz o portiune cu mai multa zapada si jnepeni ce culmineaza intr-un jgheab instabil.

Asa arata in continuare creasta din locul in care am ajuns.

Creasta Vulturilor

Ne retragem in rapel pe linia crestei.

Ursul de pe Valea Galbinele

2011-01-12T18:26:00.024+02:00

Sambata trecuta am urcat o portiune din creasta Costila-Galbinele, nimic deosebit pana aici. Intra-adevar special a fost ca pe tot timpul urcarii un urs se plimba in paralel cu noi pe versantul stang al vaii Galbinele.

E evident faptul ca ursul cunoaste bine drumul pe branele inguste si cu un parcurs sinuos castiga repede altitudine.

Pauza de relaxare

La un moment dat ajunge aproape de varful crestei intr-o zona foarte stancoasa.

In descatarare cu spatele pe o portiune mai delicata.

Fagarasul intre ani - 2011

2011-01-04T16:32:00.002+02:00

La fel ca si anul trecut si acum 3 ani, anul nou ne-a gasit in Muntii Fagaras, de data asta la Cabana Barcaciu. Vremea a fost insorita iar zapada foarte stabila cu risc de avalanse scazut, dar foarte putina.

Pe platoul Muntelui Barcaciu

Piciorul Barcaciului

Vedere spre Varful Negoiu (2535 m)

Iesirea in creasta principala

In Saua Scarii

Stapanul inaltimilor

Creasta principala spre Est cu Varfurile Serbota, Negoiu, Lespezi-Caltun

Coborarea in Caldarea Puha

O traversare mai delicata la iesirea din Caldarea Puha

Spre Varful Scara

Varfurile Boia, Ciortea, Vartopul Rosu si Budislavu in lumina asfintitului

"Mare de nori" peste Transilvania

Cabana Barcaciu

Final de sezon in Cheile Turzii

2010-12-21T19:58:00.001+02:00

La mijlocul lui noiembrie am mers in Cheile Turzii, in zona Jgheabului.

Am inceput cu Quasimodo, un 6+ de 2 lungimi de coarda.

In a doua lungime am pierdut linia traseului, care apropos are 2 variante, si am iesit in regruparea din Acvila si Mosquito traversand practic tot peretele.

Soarele ne paraseste in timp ce noi rapelam in graba sa incercam inca un traseu...

Intram in clasicul Erasmus Nyarady un 4A/6+ de 4 lungimi de coarda, traseul pe care, cu exceptia Scolii Turdene, l-am parcurs de cele mai multe ori in Cheile Turzii.

Mihaela in a 2-a lungime de coarda...

Din regruparea 3 privim spre obarsia Jgheabului; soarele lumineaza inca sus pe platou desi in chei ne parasise de cateva ore bune. De aici mai avem o lungime de coarda usoara pe creasta. Ajungem pe platou odata cu lasarea serii si ne ratacim luand-o aiurea pe una din multele poteci pana o gasim pe cea buna.

2 zile scurte la Costila

2010-12-13T16:34:00.002+02:00

La inceputul lunii noiembrie am mers 2 zile la Busteni cu ocazia "Festivalului Alpin CAR 2010". Au fost 2 jumatati de zi pline...

Sambata am catarat cateva lungimi de coarda din traseele Cataratorul si Fisura Intrerupta in Tancul Ascutit, langa Refugiul Costila.

Peretele Policandrului (Vulturilor)

Duminica am urcat pe Valea Costilei cu intentia de a intra in Hornul Costilei. Fiind multi si inaintand incet nu am mai avut timp sa ne punem planul in aplicare asa ca am coborat pe acelasi drum.

Tancul Ascutit

Final de octombrie la Ampoita

2010-11-18T15:01:00.011+02:00

Ultima zi din octombrie ne-a prins catarand la "Calcarele de la Ampoita" pe o vreme absolut fantastica...

Prin Cheile Ordâncuşei pe bicicleta

2010-11-12T17:08:00.002+02:00

Cheile Ordâncuşei se intind pe 2,5 km de-a lungul vaii cu acelasi nume din Masivul Bihor. Tura noastra a fost una scurta (vreo 12 km), intr-o seara de octombrie, pornind din Garda de Jos cu intentia de a ajunge la Scarisoara. Dandu-ne seama insa ca nu avem destul timp ne-am multumit cu o traversare a cheilor.

Groapa Ruginoasa

2010-11-10T17:37:00.003+02:00

Este un imens organism torential sapat in stratele friabile ale culmii ce inchide spre sud Valea Seaca din Muntii Bihorului, in apropierea Pasului Vartop.

Daca hartile de la sfarsitul secolului al 19-lea indica in acest loc o ravinare cu diametrul de 200 metri, in prezent aceasta dimensiune s-a triplat iar adancimea Gropii Ruginoase depaseste 100 metri.

Culoarea rosu-violacee este data de cuartitele bogate in oxizi de fier.

Eroziunea este foarte activa si in zilele noastre. In conditiile de clima de munte cu precipitatii bogate, conturul palniei regreseaza de jur imprejur cu cativa metri in fiecare an, inghitind padurea si pajistea din preajma.

Cand am ajuns pe marginea uriasei palnii, ceata era atat de deasa incat abia vedeam la cativa metri departare. Pacla s-a ridicat apoi, insa doar pentru cateva minute...

Culoarea si dispunerea stratelor fragile de roca sugereaza formarea lor intr-un mediu continental cu climat cald si arid.

Eroziunea de aici este atat de activa incat in permanenta se vad si se aud pietricele rostogolindu-se la vale.

Materialul erodat si transportat din Groapa Ruginoasa face ca patul vailor din aval (Seaca, Galbena si chiar Crisul Pietros) sa aiba culoare galben-rosiatica.

De la Vartop la Cetatile Ponorului

2010-11-08T18:23:00.003+02:00

O tura de o zi la mijloc de octombrie, pe ploaie aproape neintrerupta dar cu un farmec deosebit dat de culorile toamnei.

De-ale taietorilor de lemne...

Portalul din Cetatile Ponorului

Cu toate ca ne aflam in Tara Motilor ploua... mocaneste.

In Cetati

Toamna cum e ea mai frumoasa...

Lita - Tabara de catarat C.A.R. Universitar, toamna 2010

2010-11-04T14:45:00.003+02:00

In 9-10 octombrie a fost a 6-a tabara de catarat organizata de C.A.R. Universitar Cluj, de data aceasta in zona Cetatea Lita (Liteni). Am fost 35 de participanti din Brasov, Tg. Mures si, bineinteles, Cluj. Vremea a fost rece sambata si de vis duminica! Dar sa lasam imaginile sa vorbeasca...

Chiavenna

2010-11-01T18:36:00.004+02:00

Asteptand sa treaca ploaia, care pana la urma a durat 48 de ore fara oprire, am avut timp sa vizitam pe indelete orasul Chiavenna.

Centrul istoric

La Collegiata din San Lorenzo

Zidurile bisericii San Lorenzo si Rocca di San Giorgio, una dintre fortaretele Castelului din Chiavenna.

Piazza Castello

La Rocca di Santa Maria, cealalta fortareata a Castelului din Chiavenna, distrusa si ea in 1639 in urma semnarii unui tratat de pace care impunea demolarea tuturor fortificatiilor de pe vale.

Bregaglia/Chiavenna - Caurga

2010-10-29T17:42:00.004+03:00

Bresa lunga de 145 metri, lata de 7 si adanca de aproape 40 isi afla originile intr-o cariera de piatra de olarit care exista inca de pe vremea romanilor si este sapata in promotoriul de stanca pe care se inalta in evul mediu fortaretele si cetatea Chiavennei.

In peretii carierei sunt evidente si azi locurile de unde au fost extrase blocurile de piatra semi-fasonate.

Piatra de olarit are proprietati refractare: rezista la diferente de temperatura, acumuleaza caldura incet si o pastreaza vreme indelungata. In plus nu absoarbe si nu da gust mancarii pastrate in ea. Vasele facute din acest material sunt tipice culturilor alpine si au fost folosite inca din epoca fierului pana tarziu, spre mijlocul secolului al 19-lea.

Pe langa Caurga, urmele multor altor cariere de piatra olarului pot fi vazute in zona orasului Chiavenna.

Bregaglia/Chiavenna - Cascada Acquafraggia

2010-10-28T15:11:00.003+03:00

De la Bondo am trecut granita inapoi in Italia si ne-am instalat la Piuro, in campingul de la baza cascadei Acquafraggia ("apa rupta").

Torentul vijelios coboara din lacul cu acelasi nume de-a lungul unei vai de origine glaciara cu numeroase cascade.

Cascada mare, aflata chiar la baza versantului, cade in 2 fire principale si 2 trepte de la o inaltime totala de 170 metri.

In jurul cascadei, vaporii de apa creaza un microclimat bland cu vegetatie specifica, iar despre aerul de aici se crede c-ar avea proprietati curative.

Bregaglia/Chiavenna - Bondo

2010-10-27T16:11:00.004+03:00

Micul satuc cu doar 200 de locuitori se afla in Bregaglia (Bergell) pe teritoriul Elvetiei dar la doar cativa kilometri de granita cu Italia. De aici se urca pe Val Bondasca spre Pizzo Badile si Cengalo. In cele 2 zile pe care le-am petrecut in campingul de aici, inainte si dupa tura, am profitat de ocazie sa facem cateva plimbari pe stradutele inguste si pietruite.

O alta zi prin caldari: Sasc Fura - Sciora - Val Bondasca

2010-10-20T12:05:00.005+03:00

Pentru ca nu ne place sa ne intoarcem pe acelasi drum, de la Sasc Fura am hotarat sa traversam peste trecatoarea Vial si apoi prin caldarile glaciare de de pe partea estica a muchiei pana la Cabana Sciora si de acolo sa coboram inapoi la Bondo.

Muchia nordica si peretele nord-estic asa cum nu le vazusem in urma cu 2 zile cand mai trecusem odata pe aici, dar pe intuneric.

Dupa Vial traseul urmeaza acelasi tipar cu cel de pe partea opusa: o traversare parca interminabila peste zeci de mici vai ce brazdeaza caldarea glaciara.

Peretele nord-estic, vedeta zonei, a fost urcat in premiera de Riccardo Cassin in 1937 pe o ruta care acum ii poarta numele, ascensiune ce a avut prima repetare abia 12 ani mai tarziu. In 1952, legendarul Hermann Buhl urca aceasta ruta in premiera solo.

Cengalo si Badile

Cabana Sciora (2118 m)

Ajunsi aproape jos pe Val Bondasca aruncam o ultima privire spre Badile inainte sa fie inghitit de nori. A doua zi vremea urma sa se strice.

La pas peste pasi din Italia in Elvetia (Gianetti - Sasc Fura)

2010-10-18T14:51:00.005+03:00

Pizzo Badiletto, Pizzo Badile, Punta Sentori

Dente della Vecchia, Punta Torelli, Punta Santa Anna, Pizzo Badiletto

Pizzo Cengalo

Pornim cu greu de la Cabana Gianetti, ne asteapta o traversare lunga inapoi in Elvetia peste 2 pasi inalti...

Dente della Vecchia

Cabana Gianetti, din ce in ce mai mica in zare...

Pasul Porcellizzo (2962 m)

Dupa pas in coborare spre caldarea de sub Punta Torelli.

In caldare marcajul lipseste pe o portiune mare iar despre poteca nici nu poate fi vorba pe acea aglomerare de blocuri, asa ca pierdem ceva timp pana gasim continuarea.

Unul din punctele de reper de pe traseu este bivuacul CAI aflat pe un promotoriu intre cei 2 pasi. Aici exista un izvor pe care noi insa l-am gasit secat.

Privim inapoi spre pasul Porcellizzo si imensa caldare a carui ghetar s-a topit aproape in intregime.

Spre Pasul Trubinasca (2701 m)

Urmeaza o traversare parca interminabila peste caldarea brazdata de zeci de mici vai.

Impresionanta muchie pe care o urcasem cu o zi in urma.

Ajungem la Sasc Fura cam in acelasi timp cu apusul Soarelui si hotaram sa amanam coborarea spre Bondo pentru urmatoarea zi.

Pizzo Badile - Nordkante / Spigolo Nord (partea a 2-a)

2010-10-11T18:24:00.004+03:00

Mihaela: Am continuat lungime dupa lungime (cea mai remarcabila fiind una cu multe fisuri verticale, singurele prize de pe acea fata din fericire nu foarte inclinata si fara foarte multa zapada si gheata - adica erau si fisuri fara), pana cand creasta noastra a devenit aproape orizontala, destul de crenelata, cu multi jandarmi, chiar si cu un varf secundar destul de mare.

Nu simteam oboseala, nici macar nu-mi era foame desi nu mancasem nimic de dimineata (acea dimineata de la ora 5 cand ne-am papat laptele cu cereale in 5 minute); nu eram nici plictisita desi pierdusem de mult numaratoarea lungimilor de coarda: ar fi putut fi la fel de bine 10 sau 20, fiecare lungime parca era altfel iar solicitarile si abordarea erau diferite.

Ma consolasem chiar si cu ora tarzie... deja trecuse de ora 12 (ne-am legat in coarda la 7) si stiam ca n-avem nici o sansa sa terminam traseul pana la amiaza, dar stiam ca vom ajunge pe lumina; daca nu, sigur vom incerca sa ajungem la bivuacul de pe varf.

Descatararile din aceasta zona mi s-au parut partea cea mai enervanta a traseului. N-au fost usoare si zic asta pentru ca celelalte echipe injurau in astfel de pasaje. Apoi a urmat varful secundar care putea fi ocolit pe o branita orizontala putin expusa dar care-ar fi fost perfecta daca nu era plina de zapada din care siroia apa, sau se putea catara pentru a rapela apoi din varf, dar mie nu mi-a placut traverseul expus cu descatarare intr-o sa pentru a urca pe varful secundar, asa c-am coborat pe branita si am mers ca o pisica in patru labute pe muchia cu portiuni ude de langa zapada, cu mari emotii reusind sa plasez un singur friend pe intreaga traversare de vreo 30 m.

Apoi intreaga creasta s-a transformat intr-o ingramadire de blocuri de stanca mai mari sau mai mici (asa ceva ca si in Retezat dar mult mai instabil), cu bucati enorme de creasta prabusite recent. Prima echipa a ales sa mearga concomitent in coarda scurta dupa rapelul de pe varful secundar si i-am vazut c-au ajuns pe varf cand noi eram la 2 lungimi distanta in spate - Mihai a ales sa regrupeze pentru a ma lasa pe mine sa ajung pe varf prima deoarece eu am trecut prima pasajul dificil al traseului.

Si uite-asa super-relaxati am ajuns pe varf, langa obeliscul de metal, in jur de 5.30, la 12 ore de la plecarea de la Sasc Fura. Am profitat de varful larg, cu lespezi comode pe post de fotoliu si de masa, pentru a manca in sfarsit ceva - mai ciugulisem putin sub varful secundar, dar 12 ore fara mancare e mult. Intre timp prima echipa de nemti cautau coborarea spre partea italiana si nu pareau sa stie traseul; era clar ca si noi vom cobori tot pe-acolo: chiar n-aveam nici un chef sa catar si sa descatar toti jandarmii de pe ultima portiune, sa nu mai vorbim de traverseul cu zapada. Ne gandeam totusi ca e mai bine sa asteptam echipa tata-fiu deoarece tatal care facuse Cassin trebuia sa stie coborarea... logic, nu?

Am stat destul de mult pe varf, am strans tacticosi echipamentul si-am mai lenevit putin pana sa apara echipa de germani in zare. Apoi ne-am gandit sa le facem loc pe varf si sa coboram pana unde nu ni se mai pare clara poteca; dar poteca larga se pierdea destul de repede si aveam de ales intre o traversare lunga spre Est sau coborarea unor saritori. Si dupa ce ne-am plictisit de asteptat, Mihai a luat-o inapoi ca sa-i gaseasca pe cei doi nemti si sa-i intrebe daca stiu coborarea pe partea italiana, daca noi eram pe drumul cel bun si daca sa continuam pe saritori sau nu. Si s-a intors Mihai destul de repede cu cei doi spunand ca nici ei nu stiu.

Si asa a inceput coborarea cand soarele deja apunea...

Am hotarat sa coboram in echipa montand corzi pe rand si rapeland toti pe corzile montate - credeam ca merge mai repede, dar nu cred c-a fost asa, ei avand si o singura coarda de 50m.

Si rapelam cand din inel bun de rapel cand din manunchiuri de bucle unite cu cate o caraba mica pana n-am mai gasit nimic - asta a coincis cu momentul cand s-a facut bezna.

Mihai: Se intunecase deja si noi ne rataciseram pe retragere. Valcelul pe care rapelasem pana atunci se temina brusc cu o saritoare din spatele careia lumina lampilor frontale nu se mai intorcea: mai departe era doar intuneric perfect. Mihaela ma indeamna sa cobor dar refuz categoric sustinand ca aproape sigur continuarea nu este pe acolo. Rapeleaza ea pana pe buza saritorii doar pentru a se convinge ca nu e o idee buna sa continuam pe acolo. Cadem de acord sa petrecem noaptea in acel loc si dimineata sa cataram inapoi si sa gasim continuarea retragerii. Initial propun pentru dormit o grota formata prin prabusirea unei lespezi in care nemtii s-au si instalat rapid insa, dupa o scurta examinare a grotei umede si cu pietre instabile, hotaram sa cautam un loc mai bun. Gasesc o placa aproape orizontala pe care incapem amandoi. In timp ce intind folia de supravietuire sub noi, observ chiar pe acea lespede o sageata rosie (cam stearsa ce-i drept) ce indica continuarea traseului spre dreapta, sageata pe care nu o observasem in rapel. Ma infunda rasul dar macar acum stiam pe unde vom continua dimineata. Am alunecat toata noaptea de pe acea placa si am dormit mai mult atarnati in ham dar am reusit sa ne odihnim destul de bine. Desi eram pe la 3000 metri altitudine, temperatura a coborat doar pana la +2 grade C, probabil si din cauza ca ne aflam pe partea sudica.

Dimineata am continuat pe poteca indicata de sageata pana la o cruce de fier de unde 2 rapeluri de 40+ metri ne-au dus la baza crestei italiene in locul unde incepe “Via Normale”, cea mai usoara ruta de urcare pe Badile. Era ora 8 dimineata…

Urmeaza coborarea spre Cabana Giannetti (2550 metri) unde ne dregem cu o cafea fierbinte si ne refacem proviziile de apa.

Inainte de plecare de la Gianetti admiram Pizzo Badile: din persectiva italiana pare mai putin impresionant, ce-i drept fata sudica are doar jumatate din inaltimea celei nordice. Suntem destul de obositi dar nu e momentul sa ne relaxam pentru ca urmeaza intoarcerea la Sasc Fura peste pasii Porcellizzo si Trubinasca. Dar asta este o cu totul alta poveste…

(Prima parte aici)

Pizzo Badile - Nordkante / Spigolo Nord (partea 1)

2010-10-05T11:24:00.020+03:00

Printre alte nenumarate planuri si variante, gigantul de granit ne-a atras atentia cu doar cateva zile inainte de plecarea spre Europa. Fugind de vremea rea ajungem pe 2 Septembrie in Elvetia "Italiana", pe Val Bregaglia la Bondo chiar la poalele Alpilor Engadini cu gandul de a urca pe Pizzo Badile (3308 metri). Despre Nordkante sau Spigolo Nord, in italiana, stiam doar ca e un traseu D-/D, nu foarte dificil tehnic dar foarte lung si solicitant si cel mai important unul din cele mai frumoase si curate trasee de dificultatea sa din Alpi. In caz de vreme rea retragerea poate deveni extrem de dificila.

Urcand pe Val Bondasca spre Cabana Sacs Fura (1904 metri) in fata vedem Grupul Sciora; Pizzo Badile se ascunde undeva dupa muchia inpadurita din dreapta.

Mihaela C.: Dupa amiaza am urcat spre Sasc Fura; am ajuns dupa 3 ore (timpul specificat in ghid) cu tot cu pauzele de cules mure si zmeura, la o ora inainte de masa.

Cabana Sasc Fura se afla pe extremitatea promotoriul impadurit ce continua din piciorul nordic, mai departe versantii si canioanele salbatice se pravalesc aproape vertical spre Val Bondasca.

Intentionam sa incercam gradele lor pe granit la faleza cu trasee scurte de escalada care stiam ca e langa refugiu, dar aflam ca e la o distanta de o jumatate de ora-o ora, asa ca renuntam. La cabana aveau disponibile pentru citit tot felul de ghiduri si topo-uri ale zonei, iar cabanierii (Heidi si inca 2 ajutoare) erau in tema si-ti raspundeau cu placere la intrebari. Am conspectat dintr-un ghid primit schita traseului si schita retragerii notand informatiile care ni s-au parut mai importante. Mihai a facut chiar poze cu schitele, urmand sa ne foloseasca mult pe retragere. Aflam ca "nu suntem multi, dar mai sunt cateva echipe care vor sa urce Nordkante". Pe langa cabana prindem din zbor niste povesti cum ca multi ar fi fost nevoiti sa renunte cu o zi in urma din cauza ghetii de pe o anumita portiune de traseu... si mai citim c-am avea nevoie de coarda de 50m iar noi aveam semicorzi de 45m, pioletii nostri si coltarii erau la masina, iar in ghid erau atentionari ca e necesar pioletul mai ales la traversarea dintre Gianetti si Sasc Fura. Ne incruntam putin dar n-avem de gand sa renuntam fara macar sa fi incercat. Cina a fost buna, a costat 90 Euro cazarea pentru 2 persoane + cina cu reducere de club (Dave a cerut voie sa vada si sa arate si celorlalti carnetele de CAR pentru ca nu mai vazuse pana atunci). Cabana nu era plina... erau in jur de 20 de persoane la cina. Am stat la masa cu un grup mai in varsta de 3 italieni din zona Dolomitilor despre care am crezut ca sunt spanioli din cauza accentului. Am aflat ca erau fosti ghizi; unul renuntase la catarat de tot considerand ca nu-l mai ajuta degetele din cauza varstei (avea 76 ani), ceilalti inca mai aspirau la Spigolo dar nu acum; pentru ziua urmatoare aveau in plan sa vada intrarea in traseu si Pizzo Badile mai de aproape. S-au mirat ca suntem din Romania pentru ca nu mai intalnisera romani prin Alpi sau Dolomiti, ne-au felicitat ca suntem acolo si abia i-am putut refuza sa bem un pahar de vin impreuna, dar le-am spus ca nu riscam inainte de traseu, doar dupa daca ne mai intalnim. Micul dejun era anuntat la ora 4.30 pentru a putea pleca la 5. Inainte de-a merge la culcare am admirat pe Spigolo niste luminite care-si continuau rapelurile desi era bezna deja de vreo 2 ore - erau undeva pe la mijlocul crestei.

Dupa padure si pajiste alpina piciorul nordic se transforma incet-incet intr-un desert de granit; in fata se vede deja locul in care urmeaza sa ne legam in coarda.

Am dormit atat de bine incat n-am auzit ceasul de mana setat la ora 4... si ne trezim agitati la 5:05, sarim in haine, ne napustim in sala de mese unde era bezna (plecasera toti), ne papam cuminti dar in graba cerealele cu laptic UHT carate inca din Romania si la 5:25 eram pe traseu. Hotaram sa luam o pereche de bete pentru a suplini daca se poate pioletul. Dupa vre-un sfert de ora de urcus alert ne dam seama ca Mihai isi uitase sticla cu apa pe masa... hotaram ca ne descurcam noi cumva cu cei 3l din "Source"-ul meu si mai bine ne grabim ca si-asa suntem in intarziere. Am urcat in graba si fara pauze 1h30min pe o poteca destul de clara cu portiuni de "maimutareala" (traducerea mea de la "scrambling") cu pietre mai mari sau mai mici, pana la baza unei fete cazute unde am ajuns din urma o echipa de germani, tata si fiu, care se legau deja in coarda desi in ghid e dat ca si inceputul traseului o sa de pe linia crestei pana la care mai aveam ceva de mers (noi eram undeva in lateralul crestei). Vedem stanca cu portiuni ude si bucati de gheata si ne hotaram sa ne echipam si noi si sa ne legam in coarda mai scurta pentru mers concomitent. Observam si un loc amenajat de bivuac si cateva corturi, am si citit despre altii care au facut bivuac, deci e posibil. Apare si o echipa care coboara: erau luminitele pe care le vazuseram seara aceea si ne povestesc ca pana la ora 6 nu ajunsesera pe varf, ci doar pana pe la 3100 metri, deoarece i-a intarziat mult o fata cazuta cu gheata, au ratacit traseul intr-un punct in care i-a momit spre stanga o linie clara de pitoane, iar la ora 6 fiind inca in urcare, au hotarat sa inceapa rapelurile care nu sunt chiar in linie; au facut pana la urma bivuac in perete. I-am intrebat de ce n-au urcat in continuare pentru a ajunge la bivuacul de pe varf, si raspunsul a fost ca-i inspaimanta mai tare perspectiva sa urce pe intuneric pe teren necunoscut decat sa coboare pe intuneric un traseu pe care-l urcasera deja.

Dupa ce ne legam in coarda, Mihaela porneste cap pe prima lungime; in fata ne asteapta 1000 metri de creasta aproape perfecta pe un granit de cea mai buna calitate.

Noi continuam legati in coarda: urcand putin observ si o coarda fixa la care asigur, apoi dupa niste trepte mari cu catarare usoara incepe traversarea spre stanga pe stanca amestecata cu branite de pamant si iarba - fiind in papuci de catarat aleg stanca si ma feresc sa-mi murdaresc talpile.

Fata Nord-Estica a lui Pizzo Badile, pe acolo merg, printre altele, faimoasele trasee: "Cassin" si "Another Day in Paradise".

Conform schitelor pe care le-am vazut, intrarea pe ruta Cassin e si mai in stanga si e necesara si o coborare (rapel sau nu).

Dupa o portiune de traversare pe stanga iesim pe muchie, de aici traseul urmeaza creasta cvasi-matematic.

Noi continuam in sus, gasesc si primele asigurari: un piton vechi, apoi spituri si am primele emotii pe o fata spalata destul de verticala inainte de a iesi in saua din creasta. Aceasta este defapt o muchie foarte ascutita peste care trec pentru a ma proteja de vant (mi se terminasera asigurarile) si-l filez pe Mihai de pe un prag, cu regruparea intr-un tanc. Ajunge si el in regrupare si-l zoresc s-o ia in sus cat mai repede pana nu inghet.

Incet incet castigam altitudine iar muchia devine din ce in ce mai aeriana.

Creasta continua destul de abrupt si la fiecare 50m aprox. gasim cate-o veriga mare de rapel, fixata chimic. Cam toti preferam sa facem regruparile la aceste verigi. Asigurari in rest nu prea erau, decat pe fetele spalate unde erau plasate spituri (pareau destul de noi) si cate-un piton mai vechi in cate-o fisura... dar se puteau plasa friend-uri si nuci destul de usor; creasta fiind destul de curata nu prea aveam ce face cu amarajele, iar pe mine buclele lungi mai mult ma incurcau.

Pe anumite portiuni linia traseului este evidenta, pe altele se transforma intr-un adevarat labirint de piatra.

Prima echipa de nemti (echipa tata-fiu) a cam mers in paralel cu noi: i-am ajuns si depasit destul de repede pe creasta, apoi ne-au ajuns cand Mihai a pierdut traseul desi aveam avans de vreo 2 lungimi, apoi am luat iar avans iar Mihai care era in fata a ajuns cea de-a doua echipa de germani pe cand acestia se retrageau sustinand ca au dat de o surplomba pe care n-au reusit s-o depaseasca si ca nu poate fi pe-acolo.

In pasul de 5a+, poate ceva mai "tare"... o prabusire relativ recenta a marit dificultatea acestei portiuni de pe Nordkante cu vreo 2 grade.

Alternativa era o placa spalata diagonal stanga cu o linie clara de spituri. Pentru a nu incurca corzile, Mihai imi da buclele si ma incurajeaza sa incerc sa merg eu prima. Mi-am scos manusile, am ajuns repede la primul spit dar de aici lucrurile se complicau: spre al doilea spit nu mai aveam nimic decat fata cazuta atat la maini cat si la picioare. Am incercat o traversare pe un prag de mai jos, dar de acolo devenea surplomba fara prize si m-am intors. Nu prea eram convinsa ca era pe-acolo traseul... baietii care se intorceau dimineata ne povestisera c-asa au ratacit ei traseul si n-au mai ajuns pe varf: cu o linie de pitoane spre stanga; era prea mare coincidenta si mi se parea prea greu ca sa fie pe-acolo, dar nici n-aveam motive sa contrazic echipa de germani care rapelau de pe cealalta varianta. Am tras aer in piept si-am intrat pe fata spalata incercand o traversare directa spre cel de-al doilea spit. Eram undeva intre spituri, intr-o pozitie de echilibru care nu-mi permitea sa ma intind ca sa asigur, cand piciorul stang a inceput s-o ia usor la vale. Din cauza temperaturii scazute cred talpa era destul de rigida desi granitul era foarte aderent, priza la piciorul stang chiar nu aveam decat fata care nu era suficient de cazuta, si fara piciorul stang fixat chiar nu puteam sa fac traversarea, pozitia nu-mi permitea sa ma intorc fara acelasi picior stang si ma gandeam cu groaza c-o sa cad... nu prea vedeam ce altceva pot face... ii spun lui Mihai sa fie atent c-o sa cad si... urc in sus :). Am facut o succesiune de miscari la limita aderentei cu picioarele alunecand usor si-am reusit sa ajung deasupra spitului la niste fisuri unde era mult mai bine. Apoi am iesit pe creasta, alte fate cazute cu spituri, dar nu mai era asa greu. Prin ghiduri se specifica aceasta zona ca fiind gradul 5a+, unii spun chiar mai putin, mie personal mi s-a parut cel putin 6/6+ (o miscare ce-i drept, dar una buna).

Un moment de respiro si contemplare: ce de departe venim...

Dupa lungimea asta mi-am dat seama ca mai avem mult... ca eram defapt putin mai sus de jumatatea traseului, in nici un caz inainte de varf asa cum sustinea Eric (fiul din echipa de germani, singurul din respectiva echipa care stia engleza si cu care puteam purta o conversatie).

Undeva pe la jumatatea crestei pe o portiune unde peticele de zapada ne obliga sa facem slalom pentru a nu ne uda papuceii. In spate se vad cele 2 fire ale Vaii Bondasca si pe capatul promotroiului, ca o pata alba in padure, se vede cabana de la care am pornit dimineata.

Am mers in general cap schimbat, concomitent pe unele portiuni (desi Mihai prefera regruparile pentru a putea face poze), uneori mergeam concomitent fortati oarecum de semicorzile scurte de 45m, apoi pe o zona mai expusa la vant eu am inghetat destul de tare si am preferat sa-l las pe Mihai in fata.

Pe la amiaza vremea incepe sa se inchida si ne da mari emotii cand la un moment dat incepe sa ninga. Din fericire ninsoarea a durat doar vreo 15 minute...

Mi-am luat al doilea polar cand am inceput traseul, apoi destul de repede haina dupa ce-am vazut ca pe masura ce urcam vantul se inteteste in loc sa se calmeze, am luat si manusile cand mi-am dat seama ca nu-mi mai simt mainile si scapasem un friend din cauza ca strangeam prea tare caraba in care era prins, dar am amanat mult prea mult incaltarea cu a doua pereche de sosete de lana pentru ca asteptam o regrupare mai comoda... ma cam ingrozea gandul c-as putea sa-mi scap vre-un papucel si dus ar fi fost.

Aceasta fata cazuta cu multe fisuri mi s-a parut cea mai frumoasa portiune din intregul traseu.

Eu si Mihai desi urcam mai repede ne placea la nebunie s-o intindem in regrupari cu poze, admirat peisajul, glume... pana-i vedeam pe germani c-apar de dupa vre-un tanc si ne aminteam c-ar trebui defapt sa ne grabim.

Partea a 2-a

Lacul Como / Lago di Como

2010-09-23T15:34:00.002+03:00

Al treilea mare lac al Italiei, de origine glaciara, este situat pe cursul Fluviului Adda in Prealpii Lombardiei. Frate mai mare al lui Lago D'Iseo, pe care il vizitasem cu o zi inainte, are forma literei "Y" si o adancime maxima de 410 metri ceea ce il face unul dintre cele mai adanci lacuri Europene. Pentru Como am avut la dispozitie aproape o zi intreaga asa ca am apucat sa-l "gustam" mai pe indelete...

De la Mennagio luam feribotul...

(panorama - click pe imagine)

Bellagio se afla pe promotroiul ingust ce desparte cele doua brate apropiate ale lacului. Despre el se spune ca ar fi cel mai frumos orasel de pe Como.

80% din matasea naturala produsa in Europa provine din zona lacului Como iar traditia cresterii viermilor de matase dateaza aici inca din secolul al 14-lea.

Strazile din Bellagio...

(panorama - click pe imagine)

Spre Nord, in zare, se vad deja Alpii Engadini, "tinta" nostra de a doua zi...

(panorama - click pe imagine)

Malul drept cu oraselul Mennagio

La intoarcere facem o scurta escala pe malul stang la Varenna, fara insa a cobora de pe feribot.

Lacul Iseo / Lago D'Iseo

2010-09-21T14:27:00.000+03:00

Lacul Iseo este al 4-lea mare lac al Lombardiei si se intinde pe 25 km de-a lungul raului Oglio la 181 m altitudine in zona pre-alpina a Italiei.

Un sat-stup, tipic acestor locuri cu relief accidentat, se inghesuie pe malul lui Monte Isola, cea mai mare insula lacustra din sudul Europei.

Pe stradutele din Sulzano...

Val Rosandra

2010-09-17T16:49:00.001+03:00

Sau Dolina Glinščice pe numele sau sloven se afla la granita dintre Italia si Slovenia, in apropierea orasului Trieste. Face parte din platoul Kars, cel care a dat denumirea de carstic pentru relieful dezvoltat pe calcare. Zona este protejata in cadrul unei rezervatii naturale.

In zare se vede marea... Golful Trieste...

Cyclamenul, planta protejata, are un parfum imbatator.

Bisericuta Santa Maria in Siaris

Cascada inalta de 36 metri

Plitvice - iezerele in cascada

2010-09-15T10:46:00.002+03:00

Lacurile in cascada de la Plitvice se afla in in Alpii Dinarici, pe teritoriul Croatiei. Este unul dintre acele locuri ce trebuie neaparat vazute intr-o viata de om...

Cuvetele lacustre de origine tectonica si barierele de origine biogena au dat nastere unui sistem de lacuri extrem de complicat, aflat in continua evolutie. Iar rezultatul este foarte foarte spectaculos...

Cascada mare are o cadere de 78 de metri si este cea mai inalta din Croatia.

Spre deosebire de restul cascadelor de aici ea nu se afla intre 2 lacuri ci pe cursul unui afluent.

Initial am crezut ca sunt pastravi dar apoi ne-am dat seama ca de fapt sunt cleni. Unii erau de-a derptul uriasi si nu le era deloc frica de om - poate pentru ca pescuitul este interzis de zeci de ani iar pe mal trec zilnic sute sau mii de persoane, care uneori ii si hranesc.

Mici cascade intre lacuri...

Aburi si ploaie...

Apa este ireal de albastra si asta din cauza limpezimii, a adancimii mari si a substratului de culoare deschisa.

In prezent exista 16 lacuri, cel mai mare avand o suprafata de 77 hectare iar cel mai adanc 46 metri.

Capre negre pe Valea Arpaselului, Fagaras

2010-08-27T10:36:00.001+03:00

Fagaras - Muchia Albotei

2010-08-25T11:22:00.003+03:00

A fost mult-amanata tura din Fagaras care pana la urma s-a consumat pe Muchia Albotei. Cum nu ne plac in general drumurile forestiere am hotarat sa abordam creasta matematic inca de unde isi ridica profilul zvelt din depresiunea Fagarasului. Pana in Furca Albotei exista (pe harta cel putin) o poteca marcata cu punct albastru pe care noi insa nu am reusit sa o prindem de jos ci am intalnit-o dupa 2 ore de urcat pe diverse poteci si drumusoare forestiere.

Apoi totul a mers struna pana intr-o defrisare veche unde semnul nu prea mai exista dar poteca e clara, apoi insa am intrat din nou intr-o padure tanare si foarte deasa de molid unde nu era clara continuarea. Aici am pierdut multa vreme pana am dat peste o darapanata fosta cabana de vanatoare unde am regasit marcajul care deja nu mai avea cercul alb in jurul punctului albastru (probabi, nu radeti, se terminase vopseaua alba). Apoi marcajul dispare din nou si ne ghidam dupa diverse poteci, unele doar imaginate de noi si dupa fler pana iesim pe ramura din dreapta a Furcii Albotei. Desi aproape se inserase hotaram sa mergem la lumina lunii insa ne dam seama curand ca e foarte dificil dat fiind ca urma sa "inotam" o perioada printr-o "mare" de jneapan si ienupar. Asa ca instalam bivuacul urmand sa continuam a doua zi dimineata.

Pornim in lumina calda a diminetii prin jneapan, ienupar, iarba pana la brau, iar jneapan si tot asa. Roua ne uda pana la piele.

Pe un mic picior secundar o capra-santinela ne urmareste cu interes. Dam peste un cipor numeros de capre si numar 27, apoi imi dau seama ca mai erau si altele imprastiate pe versanti.

Creasta devine tot mai pietroasa, semn ca ne apropiem de partea salbatica a Albotei dar inca nu am scapat de jneapan. Ne incapatanam in continuare sa urmarim creasta matematic.

Creasta Arpaselului este din ce in ce mai aproape.In stanga troneaza Vf. Arpasul Mic iar in dreapta Vf. Vanatoarea lui Buteanu.

Vedere in urma spre Albota domoala si Tara Fagarasului.

In dreapta ne insoteste Muchia Buteanului.

Ne legam in coarda si incet incet ceata ce urca pe versanti si pe vale ne invaluie. Varfurile pietroase se succed parca la infinit si planul nostru initial de a continua pe Creasta Arpaselului ne pare din ce in ce mai putin realizabil. Cataram, descataram, cataram, descataram, ocolim, descataram, cataram...

Ratacirea prin padure si inotatul in jneapan isi spune cuvantul si incep sa resimt oboseala acumulata. Ceata se lasa din ce in ce mai deasa si vizibilitatea se reduce din ce in ce mai mult. Cataram, descataram, cataram, descataram, ocolim, descataram, cataram...

Ajungem pe un varf de unde nu mai zarim continuarea. Vizibilitatea se redusese intre timp la 10-20 de metri. Doua creste puternic descendente pleaca in stanga si in dreapta si nu avem nici cea mai vaga idee pe unde sa continuam. Pentru o clipa intrezarim un mic varf spre stanga si Mihaela pleaca intr-acolo dar se intoarce spunand ca e o zone expusa si creasta continua sa coboare abrupt. Asteptam dar ceata nu pare sa se ridice si hotaram sa ne inrtoarcem pe creasta si sa gasim eventualul loc unde am gresit traseul (desi nu prea aveam unde sa fi gresit) sau sa continuam pana vom gasi un loc mai lin pe care sa coboram in caldarea Arpaselului. Cand suntem gata sa pornim inapoi pe creasta, ceata incepe sa se ridice si continuarea pare totusi sa fie pe creasta descendenta din stanga. Suntem in criza mare de timp asa ca ocolim urmatorii 2-3 jandarmi pietrosi pe dreapta pe niste fete de iarba. Intre timp ceata se ridica si mai mult si zarim caldarea de sub noi. Nu mai aveam mult pana sa intersectam Arpaselul dar daca am fi continuat nu am fi avut nici o sansa sa coboram in acea zi. In plus ramaseseram si fara apa. Hotaram sa coboram in caldare si sa prindem poteca pe care o zarisem mai devreme din creasta.

Coborarea a fost o aventura in sine: fete de iarba foarte inclinate si alunecoase, praguri stancoase, numeroase cascade, un adevarat labirint pe care l-am parcurs in 3 ore si 600 metri diferenta de nivel intre creasta si fundul caldarii. Ultima portiune coboram pe un picior printr-o padurice de salcie. Terenul este foarte instabil si multe branite de iarba sunt rupte, cateva trunchiuri de salcie despicate: clar cineva circula pe aici si nu cred ca e om. Intr-adevar urmele ne conduc in zig-zag evitand portiunile stancoase si ne scot cu bine in fundul caldarii. Acum speculez: ursul e un mare oportunist si manaca orice de la fructe de padure, ciuperci, insecte pana la animale mari pe care le vaneaza dand dovada de o agilitate greu de imaginat la statura sa. Si am vazut multe urme de urs pe tot parcursul turei. Pe terenul foarte accidentat din caldari ursul are sanse nule sa prinda o capra neagra intr-o urmarire deschisa insa, in acest lastaris, are sanse sa surprinda mai ales caprele negre solitare in ambuscade. Asta ar putea fi explicatia acelei poteci pentru care noi oricum ii multumim. Continuam spre refugiul din caldare si gasim poteca vazuta de sus, clara dar foarte rar marcata. Pe cand intram in padure se lasa intunericul. Valea se ingusteaza si suntem nevoiti sa trecem de vreo 10 ori peste apa inspumata a Arpaselului pe poduri candva solide, acum unele inundate sau distruse si refacute cu diverse improvizatii. Pe ultima parte iesim la drum forestier si la ora 1 noaptea ajungem inapoi la masina pe care o lasasem la Pastravaria Albota.

Pana la urma tura a fost superba: salbaticie, peisaje de vis, luna plina, catarare usoara dar frumoasa si expusa pe ultima portiune, fructe de padure, multe animale. Gresala noastra a fost ca am subestimat lungimea crestei. In conditii de iarna cred ca e o tura foarte serioasa, dar si foarte tentanta.