marți, 17 februarie 2009

luni, 9 februarie 2009

AAC - International Climbers Meet (3-14 Oct. 2008) - partea a 2-a

Citeste aici: Partea 1

Mihai:
A doua zi urmeaza faleza numita Donnely Canyon. Pe drum ne impartasim din putinul pe care il invatasem si ne motivam reciproc pentru o noua zi de catarat, dupa un inceput destul de frustrant. Mai parcurg cateva trasee top rope si ma hotarasc sa incerc unul cap. Aleg “Chocolate Corner” un traseu “pentru fete”. Imi pregatesc materialele si pornesc. Am inteles de ce era un treseu de fete abia cand am intrat si degetele mele se incapatanau sa nu incapa in fisura ingusta, la fel picioarele. Ma dau jos infrant si incerc alt traseu care mi se potriveste mai bine si reusesc sa il parcurg fara probleme. Imi dau seama cat de important este ca un traseu sa fie pe “masura” ta si cat de mult poate sa difere dificultatea aceluiasi traseu in functie de cataratorul care il parcurge. Traseele care ofera ceva in plus fata de fisuri: un colt, o priza obisnuita de picior sau orice altceva ne avantajeaza, in cele cu jamming curat avem probleme din cauza tehnicii si a rezistentie inca nu foarte bine calite la astfel de efort.
Arsenalul de asigurari mobile ale unui catarator este impresionant, unul singur avea mai multe decat vazusem eu in total pana atunci. Un set decent numara undeva pe la 60 de came, necesare avend in vedere ca in unele trasee era nevoie chiar si de 10-12 piese de aceiasi dimensiune. Bineinteles ca in traseu alegeau si luau doar numarul si marimile de mobile de care aveau nevoie.



Mihaela:
Primele trasee au mers greu… asteptam mai mult de la noi dupa prima zi. Ne-am remontat putin psihicul cu un traseu mai usor, care oferea prize si inafara fisurii. Apoi spre seara am incercat chiar un traseu care parea extrem de greu, pe care Jeff instalase o mansa cu dificultate de pe un traseu vecin; traseul incepea cu o fisura ingusta in care abia incapeau varfurile degetelor, apoi fisura se inchidea aproape lasand doar o muchie ingusta in care sa prinzi cu tractiune laterala iar picioarele pe niste margini care se departau din ce in ce mai mult pana nu se mai puteau folosi si trebuia sa faci o miscare de imaginatie pana ajungeai din nou in fisura care se largea apoi din ce in ce mai mult. Am incercat traseul pe rand Jeff, Althea, eu, si-apoi Ed Gardo care spre surprinderea noastra nu l-a chiar fluierat. Partea care mi s-a parut mie mai neinteresanta si sufficient de grea la ora tarzie pentru a insista era partea cu fisura usoara din ultimul sfert de traseu unde trebuia sa faci jamming in fisura.
Am terminat ziua din nou veseli, cu Jeff, Ed Gardo si cainele Althea-ei in spatele masinii, intinsi pe saltele impreuna cu echipamentul si insotiti de un apus superb ne-am intors in tabara printre ultimii… din nou, luand masa la lumina frontalelor .



Mihai:
Seara, dupa cina si berea obisnuita, Jim Donini ne prezinta o proiectie cu imagini din expeditiile sale in Patagonia. Dupa o scurta prezentare a zonei suntem purtati prin timp de-a lungul a mai multe decenii de alpinism pe care le marcheaza Jim. Vedem imagini si ascultam povesti presarate cu mult umor iar la sfarsit, cel putin personal, il priveam pe Jim cu cutotul alti ochi. A incheiat aratandu-ne noua sa casa aflata in Patagonia pe malul unui lac cu promisiunea ca vom avea oricand usa deschisa daca vom ajunge in zona.



Mihaela:
Patagonia privita prin ochii lui Jim e si mai impresionanta decat o stiam pana acum. Chiar daca in prezent zona s-a aglomerat destul de mult, inca mai exista zone si varfuri virgine pe care Jim intentioneaza sa le exploreze avand ca si tabara de baza noua sa casa (superba zona pe o peninsula adapostita de vant, superba priveliste si superba terasa care da spre living prin niste usi de sticla imense).
Dupa proiectie ne-am retras din nou langa focul de tabara pentru a impartasi experientele din acea zi si pentru a afla cat mai multe despre alte locuri si alti oameni.



Mihai:
Daca falezele nu aveau nimic deosebit una fata de cealalta, caracteristica zonei fiind destul de unitara, in a 3-a zi facem totusi ceva deosebit, escaladam un turn: “South Six Shooter”. Are doar vreo 50 de metri inaltime dar totusi ne ies 3 lungimi de coarda pentru ca il parcurgem pe o creasta. Catararea nu este deloc dificila, doar putin periculoasa din cauza blocurilor instabile de gresie, dar in final privelistea de pe varf merita orice efort. Te afli in mijlocul desertului pe un ac, la distanta mare de restul peretilor cu priveliste asupra intregii zone, inclusiv Muntii Lasal, deja acoperiti cu zapada timpurie. La intoarcere avem parte de un episod hazliu, 3 dintre colegi, buni boulder-isti escaladeaza un bloc de 3-4 metri inaltime dar nu reusesc sa il si coboare, asa ca organizam o operatiune de salvare cu coarda ca sa ii dam jos de acolo.



Mihaela:
Apoi, inainte de intoarcere, se incinge un chef ad-hoc cu muzica, bere, dans si diverse jocuri: poti sa iei cartea fixate intr-o sticla cu dintii, aplecat intr-un picior sau poti sa treci un bat pe care-l tii cu ambele maini peste cap sau sa sari peste el fara sa-l scapi din maini? Urmeaza niste acrobatii pe poarta unei ferme si o cursa in viteza pe gropile drumului neasfaltat (nici nu m-am gandit c-o sa scapam fara sa ne rasturnam) si asa am incheiat o noua zi cu zambetul pe buze, mai lejera decat celelalte ca sa fiu sincera, insa a fost singura noastra zi de semi-odihna.



Mihai:
Seara avem invitati de la Biroul de Management al Terenului (Biro of Land Management) institutie care are in administrare zona Indian Creek, terenul de aici avand statutul de “pamant public”. Ni se vorbeste despre fragilitatea mediului desertic si despre importanta pe care o are conservarea acestor ecosisteme, despre ce trebuie sa evite cataratorii pentru a pastra impactul prezentei lor aici la minim si pentru a colabora cu autoritatile, astfel incat sa se poata catara aici si de acum incolo fara restrictii. Am remarcat grija manifestata de ambele parti pentru conservarea zonei si pentru o buna colaborare.
Ziua a patra este din nou una plina, cataram la faleza Optimator. Deja oboseala acumulata incepe incet incet sa-si spuna cuvantul. Organizatorii nu au fixat nici o zi de odihna desi stiau ca 5 zile consecutive de catarat in aceasta zona sunt epuizante, asteptau probabil sa cerem noi pauza, dar nu le-am dat satisfactie, am catarat toate cele 5 zile fara pauza.



Mihaela:
Dup ace-am facut Lady Pillar Right (-5.10d) ca si incalzire, am incercat si eu Annunaki, cotat -5.12a, o fisura care se ingusteaza spre top, pe o lespede desprinsa, surplombat in unghi constant pana sus, o provocare pentru majoritatea. N-am reusit decat cativa metri si mi s-a parut ingrozitor de greu sa stai intr-o fisura in surplomba, sa nu mai vorbim de miscare. Cand am revenit acasa am vazut niste filmulete cu jamming pe o fisura in tavan si cred ca-mi imagienz destul de bine acum ce inseamna.
Am mai reusit pana-n top ceva trasee mai usoare din zona, am facut chiar un dus cu apa potabila care ne ramasese (acum ne permiteam fiind ultimele zile) si-am incheiat ziua cu o usoara melancolie. Si nu eram singurii care-o simteam…



Mihai:
Seara are loc un fel de “inchidere oficiala” a taberei, chiar daca tabara tinea inca o zi; oficialii Clubului Alpin American trebuiau sa plece cu o zi mai repede din cauza unei intruniri. Discursuri, se inmaneaza premii, multumiri iar noi profitam de ocazie si scotem sticla de tuica adusa din tara, o prezint ca un fel de “bautura nationala” si dupa ce Jim Donini o inaugureaza “oficial” o dau sa circule in jurul focului. Daca nu am reusit sa-i impresionam cu stilul nostru de catarat, cu tuica sigur am reusit, dezlegandu-le limbile si celor mai necomunicativi dintre participanti cu care de-abia daca reusisem sa schimbam amabilitati pana atunci.
Ultima zi in Indian Creek alegem sa mergem la “Super Crack”, un traseu celebru, o fisura perfect verticala si de aceeasi dimensiune care se intinde pe vreo 25 de metri: jamming 100%. Reusesc sa il parcurg dar cu multe opriri pentru odihna semn ca tehnica si rezistenta mea are inca nevoie de multe imbunatatiri. Speram sa ne intaorcem intr-o buna zi aici si sa ne luam revansa avand atuul unei experiente anterioare.



Mihaela:
M-am suparat foarte tare ca n-am reusit sa urc Super Crack pana sus, dar o durere ascutita in brat m-a facut sa renunt de data asta. M-am consolat cu un traseu scurt si usurel din stanga lui Super Crack si am cam somat restul zilei in principal din lipsa de echipament. Bratul ma durea in continuare la orice miscare si incepusem sa ma ingrijorez; din fericire s-a dovedit ca nu era nimic grav, la urmatoarea tura de catarat m-a jenat putin si-apoi acasa n-am mai simtit deloc (dupa chinuiala de pe scaunul de avion cred ca s-a compensat).
Am terminat ziua de-a dreptul trista. Initial credeam ca e din cauza lui Super Crack si-a oboselii, si a durerii din brat, si a lipsei de activitate… dar mi-am dat seama ca nu e asa. Stiam ca e ultima zi, ca nu ma voi intoarce prea curand in zona, ca unele figuri care devenisera familiare nu mai erau pe-acolo (Althea please de ieri in Yosemitee, Jeff spre casa in Los Angeles, Charlote spre Rockie Mountains pentru a pregati in calitate de skipatrol sezonul care urma sa inceapa,…) si cei care erau o sa-i mai vedem doar pentru scurt timp. Inca mai cred ca nu-mi place jammingul, dar as vrea sa ma intorc in Indian Creek si categoric vreau sa-mi imbunatatesc tehnica.



Cateva ganduri de incheiere despre jamming si Indian Creek:
Se spune ca nu poate sa-ti placa jamming-ul de la prima incercare si nici nu te poti pronunta decat dupa cateva reveniri; toata tabara o consider defapt o prima incercare in care m-am straduit sa inteleg tehnica. Mi se pare un joc de vointa, atentie si anduranta; trebuie sa inveti sa controlezi durerea, sa stii cheile sufficient de bine pentru a deveni automatism sau sa fii suficient de concentrat si atent sa poti face patru chei diferite care apoi sa le schimbi pe rand, cu un joc de balans. Privindu-i detasat pe cei care cunosc traseele observi ca fetele in general urca fisurile cu usurinta, parca dansand, ca niste feline, iar baietii repede si in forta, incordati, ca si cum ar alerga pe o scara tip pisica. Si privindu-i, iti doresti sa poti urca la fel de usor. Daca-l mai asculti si pe Jim Donini sau alti cataratori celebri povestind cu entuziasm despre fisurile din Patagonia, oricat de stupid ar parea sa repeti uneori aceleasi miscari dureroase pe o fisura monotona si dreapta, o sa vrei sa inveti tehnica de jamming.

AAC - International Climbers Meet (3-14 Oct. 2008) - partea 1

Introducere

Mihaela:
Tabara internationala de catarat in SUA? In Indian Creek? In octombrie? Hmm… suna tare bine. Costuri? A… plateste Clubul Alpin Roman drumul iar Clubul Alpin American asigura mancarea si transportul local plus cataratori locali pe post de ghizi, cazarea la cort, zona de desert in care perioada ideala e chiar toamna (cand in Romania de obicei ploua si se face frig si iar ploua); alte costuri ar fi viza si o taxa de inscriere de 100$: nu e rau deloc.



Din pacate anuntul CAR pe listele de discutii de alpinism n-a avut un ecou prea puternic si n-a prea atras atentia, chiar daca lasa posibilitatea inscrierii si celor care nu sunt membrii. Sa fie lipsa de interes pentru catararea de fisura (crack climbing), sa fie lipsa de informatii despre zona asociata cu lipsa de detalii din anunt (desi o simpla cautare pe Internet dezvaluia misterul zonei)… sau o fi poate noutatea evenimentului, dat fiind ca evenimentul era in premiera absoluta.
Ideea evenimentului ii apartine lui Jim Donini, presedintele Clubului Alpin American (AAC), catarator si alpinist pasionat, care a fost placut surprins de intalnirea internationala BMC (Clubul Montan Britanic), un eveniment cu traditie organizat in Anglia unde Jim participase ca si oaspete de onoare. N-a fost foarte incurajat de organiozatorii britanici, care l-au avertizat sa nu se astepte la o participare numeroasa avand in vedere ca sunt la prima editie. De la idee la practica n-a fost un drum prea usor: desi locatia era clara, zona Indian Creek fiind unica in lume prin tehnica de catarat, intindere si numar de trasee, cazarea se rezolva usor fiind suficient loc de campare iar cataratorii isi puteau aduce corturile proprii, ramanea in principal problema mancarii si a apei. Fiind zona de desert, cu cele mai apropiate surse de apa si alimente in Moab la o ora de condus, trebuiau asigurate pentru cei aproximativ 80 de cataratori pentru intreaga perioada, vreo 5 zile.



Mihai
Dupa saptamani de pregatiri si antrenamente plecam in sfarsit spre SUA cu o saptamana inainte de tabara si “haiducim” din Los Angeles pana in Denver (1600 mile) via Joshua Tree si Grand Canyon; dar asta e alta poveste. Ne intalnim cu organizatorii in 3 octombrie la Aeroportul din Denver de unde suntem condusi in Golden, un oras satelit al Denverului, unde se afla sediul AAC.



Mihaela
M-a impresionat sediul Clubului Alpin American prin marime si functionalitate. Am fost intampinati cu entuaziasm de Dana Richardson, Dave Turner si John Fodor ca si organizatori principali, am primit niste cadouri de bun venit gen banda de protectie pentru catarat, farfurii demontabile Patagonia, reviste, dulciuri energizante din fructe... o gramada de bunatati care ne-au prins tare bine in tabara.
A dou azi foarte devreme am pornit spre Indian Creek in microbuse inchiriate de catre organizatori; ca si soferi erau membrii AAC fete si baieti deopotriva.

ABC Crack Climbing

Mihai:
Ploaia mocaneasca ce ne-a insotit tot drumul din Golden spre Indian Creek via Moab nu ne slabeste nici la locul unde montam tabara. Ni se spune ca putem monta corturile oriunde in acea zona cu rugamintea de a lasa cat mai putine urme, desertul fiind un loc fragil care se degreadeaza foarte usor si se regenereaza foarte greu.



Mihaela:
In tabara ne-a intampinat Jim Donini, presedintele AAC, cu zambetul pe buze. Era dornic sa cunoasca fiecare participant si era incantat de numarul mare de tari prezente. A fost placut surprins ca Mihai Pupeza, presedintele CAR, ii transmite salutari.
Alaturi de Jim erau Brittany Griffith, responsabila cu organizarea, buna dispozitie si maestru de ceremonii neobosit, impreuna cu alti 30 cataratori americani: unii erau deja acolo de cateva zile, ajutand la instalarea taberei de baza cu bucatarii, provizii si instalatii de tot felul, altii tocmai sosisera impreuna cu noi si erau nerabdatori sa ajunga la stanca.
Vremea era ploioasa si parea tare ciudat in desert… Am instalat repede corturile intr-o pauza de rapaiala, am luat masa si am incercat sa cunoastem cat mai multa lume. Seara nu s-a prelunit prea mult pentru ca toti erau obositi si vroiau sa se pregateasca pentru ziua cea mare de catarat, pentru multi oaspeti prima zi pe celebrele fisuri din Indian Creek.
Dimineata ne trezim plini de energie dar foarte emotionati, pentru noi urmand prima experienta pe fisuri, pe gresie si pe mobile pe deasupra. Cu mobilele ne mai jucasem putin in Joshua Tree (o zona superba de desert cu foarte multe trasee de catarat si de boulder); am trecut pe-acolo inainte de tabara, dar era granit, chiar daca era destul de diferit fata de ce incercasem in Retezat si Europa, iar gradele mici declarate in carte gen 5-6 noua ni s-au parut mult mai grele - abia la sfarsitul zilei am inteles si de ce: erau trasee de fisura iar noi le-am catarat pe fete, cu bavareza din cand in cand. In Indian Creek stiam ca traseele pornesc de pe la gradul 7 in general… iar in tabara toti cei cu care vorbisem pana atunci cam erau fie ghizi fie cataratori profesionisti.



Mihai:
Suntem repartizati cate 2 unui catarator gazda, multi la numar si veniti de prin toate colturile Americii. Prima zi e la Fin Wall, pentru mine (a fost singura zi in care eu si Mihaela am catarat la faleze diferite). Invat sa imi protejez mainile cu leucoplast infasurat in special in jurul incheieturilor, dosul palmei si primii 10 cm ai antebratelor, locurile cele mai expuse. In final ajung sa am un soi de manusi de leucoplast. Primul traseu incepe cu o portiune mai framantata, cu posibilitati de priza mai variate pe care ma descurc, apoi urmeaza o fisura de cativa metri marginita de 2 pereti perfect plani. Aici incep problemele, fac cunostiinta cu jamming-ul. Palmele se introduc in fisura, care nu are colturi de care sa prinzi, ci totul este la aderenta, in functie de dimensiunea fisurii se folosesc diferite chei (de plama, de deget…) si folosind aderenta buna a stancii te ridici in aceste prize imaginare. Urmeaza picioarele care se introduc cu degetul mic in jos si apoi se rasucesc spre interior pana se intepenesc in fisura, partea care mi s-a parut cea mai dureroasa, la propriu. Americanii glumeau spunand ca atunci cand simti ca te doare e un semn bun, inseamna ca procedezi bine. Imi ia multe incercari pana reusesc sa ma ridic in jamming si sa inaintez cativa pasi. Echilibrul e ciudat, la prima vedere pare chiar caraghios, trebuie sa iti mentii centrul de greutate paralel cu fisura si sa inaintezi cu miscari din solduri si umeri. Incerc a doua ora acelasi traseu si deja e mult mai bine dar tot am tendinta sa folosesc bavareza (“layback” cum ii spun americanii) in locul jamming-ului. E insa dificil sa tii bavareza pe aceste fisuri, in plus stanca foarte abraziva roade pielea de pe degete. Un alt dezavantaj major al bavarezei vs. jamming apare atunci cand mergi cap si trebuie sa plasezi asigurarile mobile (frienduri, “cams” cum le ziceau ei): in cazul bavarezei esti in lateralul fisurii si nu vezi practic fisura ca sa poti asigura eficient.
Urmeaza alte trasee cu fisuri din cele mai variate, de la unele in care abia iti incap varfurile degetelor pana la altele in care intri cu tot corpul si faci chei de genunchi, coate sau spate. Ma ajuta mult si indicatiile primite de la cataratorii gazda si de la ceilalti participanti care, spre deosebire de noi, mai catarasera fisuri si inainte.
Seara foc de tabara, bineinteles cu lemne aduse de organizatori, se inmaneaza primele premii ale teberei printre care si cel pentru: “manish lead by a girl” (cea mai barbateasca ascensiune cap a unei fete) si se anunta pentru a doua zi premiul pentru: “girliest lead by a men” (cea mai feminina asecensiune a unui barbat).



Mihaela:
Mie mi s-a spus ca voi merge cu Althea cu camioneta ei si cu Jeff, si catelusa Lisa, cainele Althea-i. Ne-am schimbat planurile cand am vazut ca ploaia se inteteste pe masura ce ne apropiem de faleze si ne-am indreptat spre Battle of the Bulge, unde exista un traseu in grota, adapostit de ploaie. Teama principala nu era lipsa aderentei ci teama de a nu iesi asigurarile in cazul unei cadri din greasia inmuiata de apa. Grota era ocupata de alti cataratori internationali (Irlanda si Mexic), asa c-am riscat pe o surplomba de langa grota, pe o fisura ingusta care se largea spre top (Crack Attack 5.11a). Dupa ce-am privit-o si-am ascultat-o cu atentie pe Althea care-mi construia manusile de protectie, am privit-o cu luare-aminte cum urca foarte repede cu miscari de felina pe fisura in sus plasand cam la 2 metri si ceva cate un “friend” si nu parea foarte greu. M-am legat in coarda si-am incercat sa fac si eu la fel: mainile in fisura, una deasupra celeilalte, apoi picioarele… dar pozitia nu era deloc comoda si picioarele dureau ingrozitor. Dupa asigurarile celorlalti ca durererea e ok si n-o sa se rupa nimic, am strans din dinti, am revenit la pozitie si-am incercat sa si urc… durea, era obositor, dar mergea atata timp cat fisura a fost pe masura mainilor mele mici; doar ca dupa cativa metri fisura se largea si mainile nu mai stateau in fisura, asa c-am ramas in coarda intreband ce fac in continuare. Althea imi explica zambind tehnica de blocare a maini prin indoirea degetor, sau cheia directa si inversa cu degetul mare; si bucuroasa am continuat conform indicatiilor, pana fisura a devenit si mai mare si am cazut din nou dezarmata. Cei de jos, amuzati, imi explica despre cheia de pumn: inchizi pumnul in fisura, apoi il intorci. Si asa sontac sontac, mai cu cate o lasare in coarda din cauza oboselii sau a lipsei de concentrare la picioare sau la maini, mai cu cate-un sfat, am ajuns si-n top. Yupii primul traseu de crack! Toti ma felicitau de zici c-am reusit cine stie ce performanta… dar adevarul e ca n-a fost usor. Trebuie sa fii atent la pozitia mainilor, una in cheie de deget inversa, alta cu cheie de pumn, picioarele care dor dar trebuie intepenite in fisura in pozitii dintre cele mai ciudate, si-apoi miscarea: cat de sus sa urc mana ca sa nu obosesc prea tare si sa ma pot tine pana o urc pe cealalta; dar ce cheie sa fac daca fisura se modifica, si cum sa intepenesc picioarele, in partea mai ingusta cu varful degetelor sau in partea larga a fisurii unde intra tot piciorul?



Ploaia m-a racorit repede si ne-am grabit sa strangem coarda si sa ne inghesuim in grota. Ceilalti tocmai terminau de parcurs traseul de-aici, Cave Crack dat 5.11a, desi unii sustineau c-ar fi mai greu din cauza lipsei pozitiilor de odihna. Era o fisura intr-un diedru care tenta foarte tare sa intri in bavareza; dezavantajul era forta necesara mai mare si lipsa vizibilitatii pentru plasarea asigurarilor. Cu greu am reusit s-ajung si-aici in top, dar am folosit mult bavareza. Sus pe ultima portiune se putea folosi partea opusa a grotei si totul era mult mai usor… in general era mult mai usor in traseele cu prize de picioare sau unde exista si o a doua fisura paralela.
Dar acesta era Indian Creek: cel mai curat stil de crack de multe ori impus de roca sedimentara pe care prizele de fata lipsesc sau sunt foarte friabile. Cele ami multe trasee se desfasoara pe o singura fisura pe care trebuie sa urci ca si pe-o scara cu ambele maini si picioare intepenite in aceeasi fisura cu diverse chei. E o tehnica complet noua mai ales pentru cataratorii de calcar si vorbind si cu alti cataratori am ajuns la concluzia ca necesita si o anumita mobilitate a gleznelor dobandita probabil treptat, prin exercitiu.
In continuare, dat fiind ca ploaia nu se mai opera, Althea si Edgardo au inceput un concurs de anduranta pe Cave Crack, dar pe cand termina Althea a 10-a tura fara pauza s-a intepenit coarda in fisura si-a urmat un procedeu complicat de recuperare, dupa care-au iesit in sfarsit si cateva raze de soare de dupa perdeaua groasa de nori, iar lumea s-a grtabit sa catere sau sa-i admire pe cei care se catarau pe Ruby’s Cafe 5.13a, unul dintre cele mai appreciate trasee din Indian Creek. Ne-am bucurat si pentru Claudiu Miu care-a reusit in cele din urma sa-l parcurga; bravo Claudiu! Pentru conationalul nostru dificultatea nu era la tavan, ca si pentru restul lumii, ci la fisura de inceput.



N-am indraznit Ruby’s Cafe, dar am mai reusit sa urc vreo doua trasee din zona. Am tras tare de mine… fara tehnica se foloseste foarte multa forta pe care eu n-o prea am. N-am reusit sa invat pozitia de echilibru si miscarea de balans pe picioare, nici macar nu reuseam sa fac picioarele sa stea in fisura. De multe ori treceam in bavareza si cadeam din cauza aderentei slabe a picioarelor puse in opozitie pe perete, sau ma trezeam cautand prize pe fetele de langa fisura; am renuntat dupa ce-am sfarmat cateva si-am ramas cu nisipul in mana.
Ne-am intors veseli in tabara pe ritmuri de muzica hippie. Eram obosita dar plina de entuziasm si i-am povestit lui Mihai pe nerasuflate experientele din acea zi, din fericire mai scurta din cauza vremii. Ne-am strans dupa cina in jurul focului de tabara incercand sa cunoastem cat mai multi participanti si ascultand cu interes cum e prin alte tari, cum se catara pe-acolo, pe ce tip de roca, si nu in ultimul rand experientele lor.

Citeste aici: Partea a 2-a

vineri, 6 februarie 2009

marți, 3 februarie 2009

Calimanii iarna - de la "12 Apostoli" la Pietrosul


Deja traditionala tura de anul nou cu cortul a ajuns la editia a doua. De data aceasta au fost Muntii Calimani, pe schiuri de tura.




Am pornit din Gura Haiti si am urcat in prima zi pana la stancile "12 Apostoli" si apoi mai departe pe creasta, iar noaptea dintre ani ne-a prins langa "Pietrele Rosii".


A fost prima data cand am pierdut revelionul, ne-am trezit la ora 00:33 in 2009, dar am avut parte de cina festiva cu paste, vin si alte bunatati.




Zapada a fost nu foarte multa dar suficienta pentru a acoperi jneapanul, viscolita si intarita in zonele expuse, pulvar minunat pe vai si in locurile ferite.


Pe panta pe care am coborat pe vale am infipt batul de schi in zapada si a intrat tot plus mana mea si tot nu am dat de fundul zapezii.




A doua zi am continuat pe creasta spre Varful Pietrosul (2100 m) pe care am fost nevoiti sa-l urcam cu schiurile in spate din cauza zapezii inghetate si a pantei mari pe alocuri.


Am folosit si pioletii scapand de sentimentul ca i-am carat degeaba, iar cei care nu-i aveau au regretat acest lucru.




Am ajuns pe varf, la nelipsita cruce, la fix pentru a admira apusul si marea de nori, apoi ne-am intors putin pe unde am venit si am innoptat pe o platforma chiar sub varf.


A treia zi s-a stricat vremea: ceata, vant, ninsoare si am hotarat sa ne intoarcem urmand drumul de creasta in sens invers si coborand in Valea Tarnita, apoi Valea Haitii pe un drum forestier. Peste tot sunt cicatrici ale exploatarilor forestiere iar urmele proaspete ne arata ca taietorii de lemne nu au odihna nici macar de Anul Nou.

(Imagini din 31 Dec. 2008-2 Ian. 2009)